Vladimir Tismăneanu

Cinicul propagandist comunist Silviu Brucan (1916-2006) a fost expert în fabricarea de legende. Despre alții și despre el însuși deopotrivă. Jucând cartea de gânditor independent, a fost îndrăgit, începând din anii ’70, de unele cercuri liberale și marxizante din SUA. A stabilit o relație specială cu Ceaușescu: acesta îi permitea să călătorească în Vest, Brucan se abținea să-l critice public. Până la revolta de la Brașov, în 1987, Brucan a respectat acest acord. Chiar și după aceea, nu a contestat rolul conducător al PCR, ci doar excesele cultului lui Ceaușescu și îndepărtarea de „normele leniniste”. „Scrisoarea celor 6” din martie 1989 nu a fost un manifest anti-totalitar, ci un strigăt de revoltă al Vechii Gărzi a partidului în raport cu abuzurile dictaturii lui Ceaușescu. O revoltă întârziată, limitată ideologic și prea puțin relevantă politic. „Scrisoarea” nu a catalizat formarea unui grup reformator la vârf. Brucan nu a fost nicicând un disident, ci doar un fracționist în interiorul PCR. Nu a crezut în democrația liberală și nu a iubit pluralismul.

Apropiat de Gheorghiu-Dej, comunist îndârjit, înflăcărat și intransigent (asemeni unor Miron Constantinescu, Leonte Răutu, Ofelia Manole, Grigore Preoteasa, Sorin Toma, Ștefan Voicu, N. Corbu), Silviu Brucan a fost un activist credincios al PMR, vindicativ și cinic. El scria rechizitorii în Scînteia cerând lichidarea lui Iuliu Maniu, soția sa, Alexandra (Sașa) Sidorovici, rostea rechizitorii, ca acuzator public, la Tribunalul Poporului. Brucan a vorbit în numele RPR la ONU și la Washington, a scris texte virulente la adresa liderilor partidelor democratice din România (întemnițați de partidul lui Brucan), a jucat cartea fracționismului prudent în anii ’80. A făcut-o mizând, ori mimând că mizează, pe sprijin vestic și, după 1985, pe sprijin sovietic. A mințit constant și cu pasiune. Și-a atribuit merite care nu erau ale sale, inclusiv inițierea „Scrisorii celor 6” (Gh. Apostol a fost adevăratul inițiator). A intrat în luptă fățișă cu clanul Ceaușescu nu pentru că dorea democrație în România, ci pentru că respingea modelul feudal-despotic al socialismului practicat de „Conducător”.

Cine va compara textele lui Brucan din acei ani cu volumul de dialoguri dintre Dan Petrescu și Liviu Cangeopol, text veritabil al disidenței reale, va putea imediat nota diferențele. Comunismul nu a comis crime împotriva lui Brucan, Brucan a justificat ideologic, timp de decenii, crimele comunismului. Am afirmat acest lucru pe vremea când Brucan era încă în viață, l-am spus și când a murit. Când Brucan și-a publicat cartea de memorii Generația irosită, un monument al mistificărilor istorice, politice și etice, Monica Lovinescu a întrebat, pe bună dreptate: Care generație irosită, domnule Brucan? A călăilor ori a victimelor?

Silviu Brucan a fost un ideolog comunist. Chiar după despărțirea sa de crezul căruia i s-a dedicat cu fanatism vreme de decenii, încă din anii când partidul comunist era o minusculă formațiune clandestină, Brucan a păstrat o mentalitate autoritară. A fost întotdeauna un om al monologului. Dădea lecții, dădea note. Nu avea îndoieli și profetiza ca și cum s-ar fi aflat în inima adevărului. Când a avut putere, mai ales în aparatul ideologic, s-a răfuit nemilos cu adversarii. Ruptura lui Brucan cu bolșevismul a venit târziu și nu a implicat sub nicio formă o sfâșietoare analiză a propriilor responsabilități, mai cu seamă perioada de la Scînteia, când a cerut cu vehemență suprimarea, inclusiv fizică, a elitelor politice democratice românești. După prăbușirea comunismului, Brucan a continuat să urzească intrigi, încercând mereu să-și fortifice influența. A jucat un rol crucial în numirea lui Petre Roman ca premier și s-a opus cu obstinație reabilitării lui Mircea Răceanu.

Spun aceste lucruri fără a fi avut nici cea mai mică animozitate personală. L-am întâlnit doar ocazional și am purtat câteva superficiale conversații. Am scris însă despre Brucan încă din anii ’80, deopotrivă la Europa Liberă și în presa occidentală, inclusiv în revista L’autre Europe. Într-un articol pe care l-am publicat în The New York Times pe 30 decembrie 1987, menționam poziția critică a lui Brucan în raport cu acțiunea represivă a regimului împotriva revoltei muncitorești de la Brașov. Știind bine cine era Brucan, un personaj uns cu toate alifiile, notam faptul că în PCR părea să se configureze un curent reformator. Nu a fost să fie. Nici Iliescu, nici alți membri ai aparatului mai mult sau mai puțin marginalizați nu au avut curajul să se angajeze pe această cale. Când s-a pus problema lărgirii nucleului de semnatari ai „Scrisorii celor șase”, nu s-a găsit niciun membru al acelui grup care să se asocieze cu veteranii care protestau împotriva despotismului ceaușist. „Scrisoarea”, la a cărei difuzare Brucan a avut un rol important grație legăturilor sale în cercurile diplomatice de la București, nu a fost un document antitotalitar. Era un strigăt de protest al Vechii Gărzi comuniste, încurajată de reformele lui Gorbaciov și dezgustată de cultul personalității lui Ceaușescu. Cel puțin în cazul lui Constantin Pârvulescu este de presupus că nu era nici măcar un gorbaciovist, ba chiar dimpotrivă. Ce-i unea pe bătrânii comuniști era aversiunea pentru dictatura familiei Ceaușescu. Brucan nu diferea în această privință de ceilalți semnatari (excepția era probabil Grigore Răceanu, cel mai radical dintre ei).

Profesorul Ghiță Ionescu (1913-1996) a fost cel mai important politolog de origine română din secolul al XX-lea. Democrat convins, Ghiță Ionescu a părăsit România în momentul în care devenise clar că țara intrase în orbita de dominație sovietică. În perioada interbelică, fără a fi fost comunist, a fost apropiat de cercurile intelectuale de stânga, a scris în publicații precum Viața Românească, Bluze Albastre, Azi, etc. Fascismul, în oricare din ipostazele sale, îi repugna. Ca antifascist, a fost apropiat de Lucrețiu Pătrășcanu și de Belu Zilber. După război, a fost o scurtă perioadă diplomat, dar a înțeles printre primii intelectuali de stânga că viitorul țării nu era unul democratic, ci dimpotrivă. Era un intelectual rasat, un om de o mare delicatețe și căldură. Treptat, a devenit un liberal de formulă aroniană. A anticipat în scrierile sale năruirea imperiului sovietic, întemeiat pe supremația ideologiei comuniste, în Europa de Est.

În exil, a militat activ în cadrul Comitetului Național Român, a fost un timp, între 1958 și 1963, director al Departamentului Românesc al postului Radio Europa Liberă. A anticipat în scrierile sale prăbușirea imperiului sovietic. Era un savant cu o puternică vocație etică, s-a opus totalitarismului în oricare dintre încarnările sale. A predat la London School of Economics - unde, împreună cu Isabel de Madariaga (1919–2014), a întemeiat revista Government and Opposition, una dintre cele mai respectate publicații din domeniul politicii comparative - și la University of Manchester.

Împreună cu Ernest Gellner, a editat volumul devenit clasic despre populism. A publicat, în 1964, lucrarea de pionierat Communism in Romania la Oxford University Press, o carte care rămâne de o intensă actualitate. În medalioanele biografice din finalul volumului, a anticipat atunci posibila venire la putere a lui Nicolae Ceaușescu, secretarul CC însărcinat cu chestiunile de cadre, drept succesor al lui Gh. Gheorghiu-Dej. În martie 1965, predicția lui Ghiță Ionescu s-a împlinit. Ulterior, a urmărit atent avatarurile stalinismului național din România.

Cu acordul său, i-am dedicat cartea mea, Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism. Am avut șansa să discut cu el în repetate rânduri ipotezele cărții, direct legate de lucrarea sa deschizătoare de drumuri. În primăvara anului 1989, la invitația sa, am scris un studiu cu titlul „Putere personală și criză politică în România” pe care l-a publicat în Government and Opposition. Examinam acolo constituirea unei facțiuni post și chiar anti-Ceaușescu în PCR și îl identificam pe Ion Iliescu drept posibil favorit al acestei facțiuni. Profesorul a citit cu atenție prima versiune a studiului meu, mi-a făcut sugestii excelente. Era unul dintre cei mai competenți analiști ai fenomenelor dictatoriale din veacul XX. Lucrul acesta mi-a fost confirmat într-o discuție pe care am purtat-o cu profesorul Juan Linz de la Universitatea Yale. Era, în egală măsură, un susținător statornic și activ al proiectului integrării europene.

Cărțile lui Ghiță Ionescu despre evoluția Blocului Sovietic au contribuit la formarea unor generații de politologi și istorici. A scris lucrări remarcabile în domeniul filosofiei politice, între care Politics in Pursuit of Happiness, carte tradusă în românește. A colaborat la revistele exilului intelectual românesc, Agora și Meridian, conduse de Dorin Tudoran. L-am întâlnit de fiecare dată când venea la Washington, fiind oaspetele bunilor săi prieteni, respectatul diplomat Nicholas și soția acestuia, Dana Andrews, născută Dana Romalo. Erau vechi și apropiați prieteni cu familia Vișoianu. Îmi amintesc de acele două ore și mai bine petrecute in the family room, în casa soților Andrews din suburbia washingtoniană Chevy Chase, împreună cu Ghiță Ionescu și cu Mircea Mihăieș. Răspunsurile profesorului la întrebările puse de Mircea și de mine pe tema resurecției populismelor în lumea de azi au reprezentat o admirabilă lecție politologică. A propus distincții esențiale între tradiția populistă americană și aceea europeană, îndeosebi cea rusă. Discuția-interviu a apărut în revista Orizont. Cred că ar merita să fie republicată. Îmi amintesc un prânz cu Ghiță Ionescu aici, la Washington, la Cosmos Club. Când am cerut un pahar de vin, profesorul m-a dojenit puțin amuzat: „Vinul se comandă la sticlă”. Era în chip natural elegant ca maniere și ca gândire. Dacă ar fi să-i rezum viața într-o singură frază, aș spune că Ghiță Ionescu a fost un gânditor excepțional, un veritabil umanist și un democrat consecvent.