Vladimir Tismăneanu

Nazismul și comunismul au distrus societatea civilă, domnia legii, pluralismul și au făcut totul pentru a umili individul. Așa cum scria Hannah Arendt, totalitarismul este o tiranie care face ființele umane superflue. Ambele totalitarisme au divinizat Statul ideologic (naziștii l-au numit Weltanschauungsstaat) și au impus valori colectiviste menite să anihileze autonomia gândirii. Ambele au utilizat poliții secrete pentru a genera un sentiment al terorii universale. Și ambele au organizat teroarea de stat spre a eradica orice formă de opoziție. Nazismul și comunismul (și aici includ și maoismul ca versiune a leninismului) au practicat genocidul. La capitolul diferențe, să spunem doar că în Gulagul comunist reeducarea era posibilă, cel puțin în teorie, în vreme ce în Auschwitz-ul nazist nu exista decât moarte...

C. S. Lewis spunea că „dintre toate tiraniile, cea exercitată spre binele victimelor poate fi și cea mai opresivă. S-ar putea să fie mai bine să trăiești sub orice baron rapace decât sub orice băgăcioși morali omnipotenți. Cruzimea baronului s-ar putea să aibă momente de pauză, lăcomia lui poate fi uneori satisfăcută; dar cei care ne chinuie spre binele nostru o vor face la nesfârșit, pentru că o fac cu aprobare de la propria conștiință”. Distincțiile dintre comunism și nazism sunt legate de intențiile lor declarate. Comunismul nu a admis vreodată că țintea exterminarea fizică a milioane de oameni ca „nevrednici de a trăi”. Nu era împlinirea unei viziuni definită biologic asupra societății perfecte. Dar dacă ne gândim la condițiile reale ale comunismului în timpul stalinismului dezlănțuit (sau maoismului dezlănțuit), diferențele față de atrocitățile naziste par să se estompeze. Funcția Gulagului nu era aceea de a reeduca individul, ci de a-l epuiza, îngheța și înfometa până în punctul anihilării.

O altă distincție importantă este aceea că nazismul (sau fascismul italian) nu au atins un punct de de-radicalizare așa cum au făcut-o regimurile de tip sovietic. Mi-ar fi foarte greu să-mi imaginez un al XX-lea Congres al NSDAP în care Parteigenosse (membri de partid) Martin Bormann (sau Himmler) ar condamna „cultul personalității lui Adolf Hitler și consecințele sale” în felul în care a avut Nikita Hrușciov de-a face cu Stalin. Național-socialismul nu a avut o presupusă pre-istorie umanistă la care să se întoarcă militanții spre a-și justifica angajamentul de durată la Cauză chiar și după denunțarea „zeului care a dat greș”. Nazismul și fascismul italian erau viziuni despre lume liderocentrice. Bolșevismul a fost mai degrabă partocentric. Istoricul Martin Malia scria despre partocrații ideocratice. Stalin a fost glorificat drept liderul unei entități mistice numită Partid. Este ceea ce politologul Ken Jowitt a identificat cu multă precizie ca fiind impersonalismul carismatic. Deci, chiar dacă liderul moare și este ulterior denunțat ca sociopat, imaginea Partidului rămâne sacră, nepătată, nepieritoare, cam ca o idee platonică.

După ce regimurile comuniste s-au prăbușit, intelectualii de stânga occidentali, precum și unii faimoși disidenți est-europeni, au arătat multe rezerve cu privire la eventuale procese ale comunismului de tipul celor de la Nürnberg. Argumentul era că lustrația ar putea genera turbulențe sociale și ar rezulta în vânători de vrăjitoare. N-am fost niciodată de acord cu această idee: mult-dorita reconciliere nu poate fi atinsă în absența căinței (să ne amintim de extraordinarul film omonim al lui Tengiz Abuladze, Căința).

Cât privește ideea vânătorilor de vrăjitoare, ea rămâne rizibilă: în primul rând, vânătorile de vrăjitoare erau despre indivizi inocenți acuzați de crime fantasmagorice. Crimele din fostele țări comuniste nu fuseseră închipuite, ci, în mod absolut, palpabil și dureros, reale. În al doilea rând, nu văd un motiv pentru a arăta compasiune foștilor magnați comuniști și lacheilor acestora. Cei mai mulți dintre ei au prosperat după prăbușirea regimurilor inumane pe care le impuseseră asupra subiecților statului (cetățenii). Cât despre Leninostalgie, o văd ca pe o expresie a ignoranței istorice combinată cu un sentiment al disperării asociat condițiilor din prezent...

În secolul trecut, aparentul delir a camuflat precizia înspăimântătoare a ecuațiilor morții. Cum îmi scria la un moment dat unul dintre cei mai profunzi cunoscători ai experienței bolșevice, Lenin a oferit atât poezia totalitară, cât și exemplul violenței neîngrădite, înverșunate, în raport cu „dușmanii”.

Îmi aduc aminte de un colocviu organizat de Liberty Fund despre dimensiunile istorice și politice ale Răului în epoca modernă. S-a discutat acolo, evident, despre fascism și comunism, despre Marx și moștenirea sa, despre genocidul din Rwanda, despre Gulagul chinez (Laogai), despre rădăcinile psihologice ale Răului, despre raportul dintre ideologie și teroare. O temă esențială este legată de relația dintre practicile totalitare și speranțele utopice menite să justifice atâtea crime înfăptuite în numele unor presupuse idealuri „progresiste”. Pedagogia diabolică și (i)logica leninismului (deci a comunismului) își au originea în sacralizarea Istoriei și în mistica Revoluției universal-mântuitoare. Astfel, avangarda utopică este proclamată drept omnipotentă, iar identificarea abstractă a omului cu ideea de putere se realizează prin intermediul ideologiei.

Nu iraționalitatea definește Răul modern, ci tocmai pretenția unei perfecte raționalități. Absurdul kafkian este unul aproape geometric. Sociologul Daniel Chirot a scris o carte remarcabilă despre tiraniile moderne înrădăcinate în ideologii pseudo-științifice și în gnoze apocaliptice ca expresii ale Răului istoric. Unul dintre cele mai tulburătoare capitole se ocupă de ceea ce Dan Chirot numește egalitarian hells (iadurile egalitariste). Cât privește disponibilitatea unor intelectuali de a renunța la discernământul moral și de a se angaja, cu iresponsabil entuziasm, în justificarea violenței politice în numele întemeierii Paradisului terestru, amintesc contribuțiile profesorului Paul Hollander. La ora actuală nu lipsesc relativiștii etici pentru care crimele totalitare nu trebuie privite ca esențial diferite de imperfecțiunile democrațiilor liberale.

Gândirea critică devine potențial subversivă (atât obiectiv, cât și subiectiv) deoarece prin natura ei se contrapune mitului omogenității intrinsec ortodoxiei staliniste clasice. Acest tip de șamanism politic, practicat de așa-ziși adversari ai oricărei forme de misticism, anihilează orice încercare de a rezista permanentului asalt al dogmei asupra minții. Marxism-leninismul, numele de cod - de fapt - pentru ideologia nomenclaturii, a urmărit să domine atât sfera publică, cât și pe cea privată. Omul, ca individ, dar și ca citoyen, trebuia masificat. Cultul violenței și sacralizarea infailibilei linii a partidului au produs supușii absoluți, cei pentru care nicio crimă ordonată de la nivel înalt nu era nejustificabilă în perspectiva „zorilor luminoși”. „Torționarii voluntari” ai lui Stalin, la fel ca în cazul motivațiilor ideologice ale unui Eichmann, de exemplu, au acționat, spre a relua o teză a Hannei Arendt, fără a gândi, deci „fără judecată” (thoughtlessness). Dar nu cred că putem vorbi despre banalitatea acțiunilor lor. Răul totalitar a fost radical, nu banal. Arendt greșea în privința lui Eichmann: acesta nu era un simplu „șurub birocratic”, ci un militant național-socialist total impregnat de mitologia numită de istoricul Saul Friedlander „antisemitism redemptiv”. Era un zelot al revoluției naziste, la fel cum un Nikolai Ejov și alți călăi din NKVD, erau zeloți ai revoluției bolșevice.

Un climat de frică endemică este necesar pentru menținerea acestei „specii” de monolitism. Mentalitatea stalinistă conspiratorială produce constant imaginea diabolică a trădătorului cu scopul de a cimenta o asemenea coeziune docilă. În cel mai propriu sens girardian, mecanismul țapului ispășitor hrănește utopia societății eliberate de exploatare, din care vor fi dispărut antagonismele sociale. Până acolo însă, este nevoie de „intensificarea luptei de clasă” prin eliminarea inamicilor „obiectivi sau subiectivi”. Punctul de plecare al acestei violențe colective, asigurată și perpetuată de aparatele statale, este maniheismul lui Lenin, militant, exclusivist și intransigent, esențializat în hipnotica formulă Kto kogo (Care pe care). Cine sunt dușmanii? De unde vin? Care sunt scopurile lor? Funcția Marii Terori, a proceselor spectacol, a fost exact aceea de a furniza răspunsuri la asemenea întrebări. Sarcinile trasate de către Stalin subordonaților săi în perioada valurilor de epurări (cistka) au fost, în principal, menținerea vigilenței revoluționare și întreținerea psihozei generalizate. Nu se accepta nicio fisură în scutul bolșevic; nu sunt tolerate îndoieli sau remușcări, ele putând ascunde posibile planuri menite să submineze sistemul. Stalin semnează personal zeci, sute de liste cu numele celor care urmează să fie lichidați. La fel, Mao este cât se poate de tranșant: evită eufemismele, ordonă uciderea celor pe care îi denunța drept inamici.

Motivul fortăreței asediate era proferat până la sațiu: apărea ca o idée fixe temerea că „fiind înconjurați de dușmani, supraviețuirea noastră depinde de menținerea unității”. Nu exista salvare în afara comunității supraindividuale numită Partid. Disidența era percepută drept un atac împotriva avangardei revoluționare. Astfel, opoziția devenea păcat mortal, suspiciunea căpătând valoare de virtute absolută. Asumarea diferenței echivalează cu oprobriul ostracizării. Ea reprezintă însă și primul pas înspre emancipare, ceea ce Soljenițîn a numit „autonomia spiritului”. În consecință, sârma ghimpată a Gulagului sovietic este simbolul noii frontiere dintre victimele absolute și complicii relativi ai Diavolului în istorie.

Întreaga tragedie a comunismului este surprinsă în halucinanta pretenție a unei minorități autodesemnate drept izbăvitoare de a întruchipa o elită ale cărei scopuri utopice sanctifică chiar și cele mai barbare metode ale sale. Acest hybris este fundamentul pentru negarea dreptului la viață a celor definiți drept „paraziți”, „microbi” sau „drojdia societății”... pentru dezumanizarea deliberată a victimelor. În centrul gândirii totalitare se află așadar ceea ce Alain Besançon a definit drept falsificarea noțiunii de Bine (la falsification du Bien).