Vladimir Tismăneanu

Cartea mea Diavolul în istorie (apărută în românește la Humanitas în 2013, în traducerea lui Marius Stan) oferă o perspectivă comparativă asupra regimurilor care au nenorocit și schilodit nenumărate destine în secolul XX. Diavolul nu este un simplu construct teologic, o metaforă năstrușnică sau o fantasmă speculativă. A trăi în totalitarism, a supraviețui într-un univers infernal - acestea au fost limitele experienței reale pentru milioane de ființe umane.

Cum am mai spus și în alte ocazii, datorez titlul cărții mele marelui filosof polonez Leszek Kołakowski. Într-un faimos interviu cu jurnalistul britanic de origine maghiară George Urban, Kołakowski a vorbit despre prezența Diavolului în dictaturile ideologice ale secolului XX. Este vorba, desigur, de Diavolul anticipat de Dostoievski în capodopera sa Demonii (sau Posedații). Este Diavolul care exploatează naivitatea umană, care organizează ura, ranchiuna, invidia, resentimentul. Este un Diavol teribil de modern care mobilizează, ambetează, intoxică atât elitele, cât și masele, cu aroma ideologiei. Diavolul despre care am scris eu în acest scurt tratat de demonologie istorică este un metafizician, un logician și un statistician. El pretinde să ofere soluții definitive la chestiuni umane vitale (sau mortale) prin anularea distanței dintre Cetatea lui Dumnezeu și Cetatea Omului. Expertiza lui este arta seducției, amplificarea propensiunii umane pentru utopii grandioase. Religiile politice promit o redempțiune imediată prin purificarea violentă a comunității. Cel care nu aparține, proscrisul, definit rasial sau social, trebuie să fie exclus, dezrădăcinat, eliminat, asasinat.

Privesc comunismul și fascismul ca pe proiecte revoluționare, inerent și iremediabil ostile valorilor liberale. Ambele ideologii au utilizat metode manipulatorii pentru a excita și galvaniza mișcările de masă dispuse la o apocaliptică ruptură cu un statu-quo execrat. Ambele sunt religii seculare obsedate de transcenderea condiției umane existente în favoarea unei revoluții antropologice. Ambele sunt milenarisme care anunță venirea Omului Nou. Ceea ce am propus în opera mea a fost ideea că o comparație între comunism și fascism ne ajută să înțelegem mai bine natura, scopurile și consecințele unor asemenea mișcări, inclusiv natura „urmașilor” islamici (de tipul ISIS). Privesc aceste lucruri ca părți, fragmente, dintr-un neterminat secol al hybrisului revoluționar.

Principala întrebare, care le subîntinde pe toate celelalte, este: Cum a fost posibil ca ideologii atât de diferite în originea și retorica lor să ducă la crime în masă? Eu cred că nihilismul stă la baza ambelor programe revoluționare. Comunismul, așa cum spunea marele istoric francez François Furet, este patologia Iluminismului. Fascismul este patologia contra-Iluminismului. Ambele sunt exacerbate, inflamate, expresii patologice ale tentativei de a impune prin violență fantasme elitiste ale grandorii istorice.

Un alt punct central al Diavolului în istorie este polemica mea cu nesincerele duble standarde, atât de des folosite în analiza celor două viziuni totalitare (comunismul, în oricare din încarnările sale, și fascismul). Este incredibil cât de prompt acționează critica atunci când avem de-a face cu idila lui Martin Heidegger cu național-socialismul și cât de blânde sunt reacțiile în privința lui Georg Lukács, un zelot al bolșevismului până la sfârșitul vieții.

Efortul meu a însemnat aducerea laolaltă a filosofiei politice, a istoriei politice și istoriei ideilor. Am început să lucrez la acest proiect cu mulți ani înainte de publicarea cărții, pe când încercam să înțeleg rădăcinile comune ale gemenilor totalitari. Pentru mine, ideologia reprezintă elementul esențial în efortul de înțelegere a ceva ce altfel desfide reprezentarea: ororile absolute ale Gulagului și Holocaustului. Scriind această carte am fost puternic inspirat de abordarea lui Soljenițîn din Arhipelagul Gulag:

„Grație ideologiei, secolul XX a fost sortit să asiste la crimă pe o scară calculată în milioane. Acest adevăr nu poate fi negat, trecut cu vederea sau anulat. Cum anume putem atunci să îndrăznim a crede că nu există criminali? Și cine anume a anihilat toate aceste milioane de oameni? Fără făptașii răului, n-ar mai fi existat niciun Arhipelag”.

Pe scurt, cartea mea este despre Rău și făptuitorii lui. Refuz să accept ideea că Marx (sau chiar Lenin) erau gânditori inocenți ale căror idei au fost bastardate în chip odios de către ticălosul Stalin. Când mă ocup de bolșevism, parafrazez de obicei introducerea lui Kołakowski la trilogia sa despre istoria marxismului („Karl Marx a fost un filosof german”) și insist că Vladimir Ilici Ulianov (Lenin) a fost un marxist rus.

În anii ’50, Silviu Brucan a contribuit, alături de Leonte Răutu, Mihail Roller, Nestor Ignat, Grigore Preoteasa, Sorin Toma, N. Moraru, Ofelia Manole și alții, la constituirea unui discurs politic întemeiat pe resentiment social și pe manipularea pulsiunilor gloatei împotriva adevăratelor valori. A fost unul dintre apropiații lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe care l-a venerat și l-a servit cu necondiționat devotament. A justificat filosovietismul cel mai abject, după cum a știut să vireze și să îmbrace mantia unui antisovietism oportunist atunci când partidul a pornit în acea direcție. A fost un cinic, însă cinismul său a fost întotdeauna subordonat convingerilor sale anticapitaliste.

Până la sfârșitul vieții a crezut în mitologia stângistă a luptei împotriva imperialismului. La acest capitol, s-a înțeles de minune cu soția sa, înfocata stalinistă Alexandra Sidorovici. Sașa, cum i se spunea, venea din elita politică a vechii Românii. Fratele ei, Teofil Sidorovici, fusese, în anii ’30, comandantul Străjeriei. În anii războiului, Sașa Sidorovici a fost implicată, se pare, în activități de spionaj în favoarea URSS. A fost apoi „acuzator public”, activistă de partid, a deținut funcții ministeriale importante. Cu cel puțin un strămoș britanic, vorbea la perfecție engleza. Sașa și Tache (cum i se spunea lui) au petrecut câțiva ani buni în Statele Unite, unde Brucan a deținut funcții „de mare încredere” (ambasador la Washington, șef al Misiunii la ONU). Au scris împreună o carte denigratoare și profund nocivă despre Statele Unite. Câtă vreme a fost propagandist comunist, adică în cea mai mare parte a vieții sale, Brucan a mințit, inclusiv atunci când spunea „Buna ziua” ori „La revedere”. Două lucruri au contat pe atunci pentru el: cauza partidului și propria supraviețuire politică. La acest capitol se înțelegea cu alți veterani cu care a întreținut relații cordiale. Prieteni reali însă nu a avut.

A mințit și după ce a început să-l sfideze pe Ceaușescu (nu sistemul). A făcut-o însă mai puțin insolent și ostentativ. A început să critice pe față totalitarismul de tip sovietic abia după moartea lui Brejnev, când a publicat în Statele Unite o carte intitulată Socialismul mondial la răscruce. Nu s-a așteptat la marele naufragiu al Blocului sovietic. Nu a prezis niciodată revoluțiile din 1989. A mizat pe schimbările de la vârf, pe reforme graduale, pe rolul providențial al activiștilor „luminați”. Tocmai de aceea l-a susținut pe Iliescu în momentul când acesta a intrat în scenă ca apărător al „cauzei întinate de Ceaușescu”. Dubioasa convertire a lui Brucan la pluralism s-a petrecut abia atunci când el a pierdut orice influență politică. Când avea putere, a lansat, imediat după luarea puterii de către FSN, conceptul „partidului mare”. El a fost artizanul strategiei de transformare a FSN în partid care să candideze la alegeri.

Brucan a fost de fapt ideologul primei perioade feseniste. Și-a așteptat cu fervoare acest moment și l-a savurat întru totul. A intrat de fapt în conflict cu Ceaușescu din motive personale. A fost scos de la Televiziune, unde era vicepreședinte, în 1966, ca urmare a unui incident în care era implicat fiul său cel mare, Dinu. A mai avut o fată, Anca, și un băiat, Vlad. Toți trei erau copii înfiați. Niciunul nu mai este în viață.

Scopul lui Brucan a fost întotdeauna să apară drept „eminența cenușie”. Știa că aparențele creează realități și nu se înșela în această privință. A pretins că a avut contacte personale cu Gorbaciov, deși acest lucru a fost infirmat de cel puțin unul dintre consilierii apropiați ai fostului lider sovietic (Ceslav Ciobanu, în discuții cu subsemnatul). Brucan nu a condamnat niciodată sistemul comunist cu aceeași manie și revoltă precum un Milovan Djilas ori un Aleksandr Iakovlev. Nu a dovedit vreodată compasiune pentru victimele terorii comuniste. Nu cred că a citit vreo carte de Soljenițîn, Koestler ori Conquest. Invocarea moralității în politică i se părea o probă de infantilism.

Contribuțiile sale politologice, net inferioare celor ale lui Pavel Câmpeanu, se situează în zona unui neomarxism anodin, pozitivist, sec, așadar fără o respirație filosofică reală. Cum spuneam, până în 1989 a sperat în regenerarea sistemului. După aceea, când „marele eșec”, cum a numit Zbigniew Brzezinski colapsul comunismului, a devenit de necontestat, Brucan s-a adaptat convenabil la noile realități. Inteligent, sardonic și bine informat, a fost un aparatcik ideologic, nu un intelectual critic. S-a crezut mai important decât a fost și a știut să joace cu viclenie cartea marelui trăgător de sfori. Avea păreri despre orice și poza în patriarhul analiștilor politici.

Repet, nu i se poate nega meritul de a fi fost unul dintre semnatarii „Scrisorii celor șase”. Și-a asumat rolul de critic al lui Ceaușescu, ceea ce în perioada aceea, cu un dictator paranoic în fruntea țării, nu era puțin lucru. Nu a fost însă niciodată un veritabil apostat. Rolul său în Revoluția din decembrie 1989 a fost în cel mai bun caz ambiguu. Poate că singurul său merit în acea situație critică a fost că s-a opus tentativelor de regrupare a Securității. Nu a iubit democrația liberală. La rândul ei, aceasta nu-i datorează nimic lui Silviu Brucan.