Vladimir Tismăneanu

În timpul lui Stalin, procesul fixării identității cuiva a fost în mod fundamental condiționat de proiectul de transformism radical al partidului-stat.

Cu greu poate fi negat faptul că regimurile fasciste și comuniste au fost antiteza moștenirii umaniste occidentale. În cuvintele filosofului critic marxist, Ferenc Fehér, obiectivul atotcuprinzător al nazismului a fost „cucerirea universală care nu se poate traduce decât într-o comunitate a «rasei», sau în irelevanța obiectivului însuși odată ce cucerirea devine cu adevărat universală”. Cât despre trăsăturile bestiarului comunist, Fehér a listat următoarele: monotonia zilnică a gulagului, ferocitatea de gloată a personalului, ferocitatea ca atmosferă generală, un fals ateism și un element iacobin.

Scria Fehér:

„Este un exercițiu dialectic ciudat că multe aspecte îmbunătățite ale proiectului iacobin servesc drept fundament pentru indiferența animală completă a bestiarului. Primul argument este legitimarea tuturor actelor inumane în numele «generațiilor viitoare», a căror fericire este prezumtiv în joc. Acesta este un antidot util împotriva rămășițelor conștiinței personale. Al doilea argument este defăimarea morală colectivă a inamicului: a aparține unui grup neacceptat devine aici un păcat care are de asemenea efectul secundar util de a elimina urmele compasiunii creștine. ...Extinderea bestiarului în zona «socialismul real» nu poate fi redusă în mod rezonabil la scopul inițial al Gulagului. Cultura creată de Stalin, atenuată dar lăsată în mod fundamental nealterată de către moștenitorii și succesorii lui, este barbară exact în sensul în care nu există în ea nicio linie de demarcație între bestial și non-bestial. ...Prin urmare, nu este întâmplător faptul că singura creație culturală a acestei societăți a venit, de acum de decenii bune, doar din partea disidenților care scriu despre bestiar și a căror întrebare indignată este chiar aceasta: ce le-ai făcut oamenilor noștri?” (Eastern Left, Western Left: Totalitarianism, Freedom, and Democracy, pp. 265–66.)

În același timp, François Furet și Pierre Hassner aveau dreptate să sublinieze natura leninismului/ stalinismului ca patologie a universalismului, un produs deraiat (devoyé) al Iluminismului. În mod natural, ar fi absurd să ne limităm doar la condamnarea de tip etic. Dar nu ar fi în niciun caz lăudabil să glosăm pe marginea implicațiilor morale ale stalinismului sau, imitând un faimos eseu al tânărului Georg Lukács, ale dilemelor implicate în constatarea „Bolșevismul ca problemă morală”.

Este important, atunci când cântărim soarta marxismului în secolul XX, să pricepem fisura personalităților, ciocnirea dintre idealuri înalte și practici palpabile, metodele pedagogiei teroriste staliniste în efortul ei de a produce un nou tip de ființă umană ale cărei loialități și convingeri ar fi decretate de către partid. Revanșa istoriei asupra idolatrilor ei—astfel poate fi descrisă psihoza teroristă a masacrelor staliniste.

Pentru a cita interpretarea judicioasă a sociologului Alvin W. Gouldner, „Strategia centrală a proiectului marxist, preocuparea ei cu aflarea unui remediu la suferința inutilă, a fost astfel, în final, susceptibilă de o utilizare greșită care i-a trădat cele mai înalte mărturisiri. Rădăcina răului a fost faptul că această concepție a propriului proiect a redefinit compasiunea. ...Condiția umană a fost eliminată în numele condiției istorice”. (Against Fragmentation: The Origins of Marxism and the Sociology of Intellectuals, pp. 260–61.)

Așa cum a arătat cândva Koestler (în 1938, în scrisoarea sa de demisie din Uniunea Scriitorilor Comuniști Germani aflată în exil), pentru Lenin nu a fost suficient să-și zdrobească dușmanul—el a dorit să-l facă să pară vrednic de dispreț. László́ Rajk, Lucrețiu Pătrășcanu, Rudolf Slánský́, Ana Pauker, Vladimir Clementis, Traicho Kostov, Bedřich Geminder, Artur London, Rudolf Margolius—toți aceștia au trebuit să fie zugrăviți ca ticăloși abjecți și vermină imorală. Eroii de ieri au devenit lepădăturile de azi.

Într-o anumită măsură, Robert C. Tucker avea dreptate să arate că „procesele-spectacol din perioada 1936-1938... au fost pentru Stalin o dramatizare a viziunii sale conspiraționiste asupra lumii sovietice și contemporane. ...Teroarea stalinistă a fost în mare parte o expresie a nevoilor personalității dictatoriale a lui Stalin iar aceste nevoi au continuat să genereze teroarea câtă vreme el a trăit”. (The Soviet Political Mind)

Pentru a înțelege succesul experimentului stalinist în Europa de Est, trebuie să ne amintim de rolul prevalent al intervenției și intimidării sovietice directe. De asemenea, să ne aducem aminte de formațiunile staliniste locale, care urmăreau modelul stalinist de distrugere sistematică a instituțiilor noncomuniste, dezintegrarea societății civile și ocuparea monopolistă a spațiului public prin ritualuri și instituții controlate de stat (ligile tineretului comunist, sindicate aservite, consilii ale păcii și alte organizații de masă subordonate).

Scopul general era acela de a construi un consens pasiv și temător, bazat pe un angajament total de partea unui program politic dorit de elita conducătoare. Adevăratul conținut al regimului politic este descris drept sistemul „cultului personalității”. Acolo unde o singură persoană simbolizează rațiunea colectivă, infailibilă, acolo unde diferența ca atare este considerată subversivă, acolo unde nu există loc de atitudini opozante și unde corpul social este amenințat cu extincția, însăși noțiunea de cultură civică este condamnată.

Personalizarea puterii politice, concentrarea ei în mâinile unui semizeu comunist, a dus la o energică adorație de tip religios și la o permanentă umilire masochistă a subordonaților. Agentul de influență al acestei subjugări morale și politice a fost definiția stalinistă a internaționalismului ca dragoste nețărmurită pentru URSS. În cuvintele unui editorial publicat de cotidianul cehoslovac Rude Pravo pe data de 25 mai 1952, „drumul către mocirla trădării începe într-adevăr pe planul înclinat al rezervelor și dubiilor față de corectitudinea politicii Uniunii Sovietice”.

Teroarea a fost justificată din punct de vedere teoretic ca sine qua non al supraviețuirii sistemului. Doctrina stalinistă a susținut că opoziția grupurilor sociale înfrânte este direct proporțională cu dezvoltarea construcției socialiste. Prin urmare, cu atât mai critică devenea nevoia unui răspuns ferm și intransigent la scenariile clocite de „dușmanii poporului”. Teroarea a fost sanctificată și glorificată ca antidot necesar al păstrării câștigurilor socialiste.

Parola epocii respective în Europa de Est a fost logica stalinistă a Marii Terori în Uniunea Sovietică: „Când cineva taie lemne, mai sar și așchii”. La acel moment, denunțarea lui Tito ca spion infiltrat, aflat pe ștatele de plată ale agențiilor de informații occidentale, a servit ca argument pentru redefinirea principalelor priorități ale democrațiilor populare. Partidele comuniste și-au anunțat înhămarea totală la „construcția socialismului”. „Democrația populară” a fost descrisă ca o nouă formă de dictatură a proletariatului. Necontenit, doctrinari de frunte ai Cominformului au accentuat „rolul conducător al partidului de avangardă”. Supremația partidului nu putea fi pusă la îndoială, iar tiparul dictatorial sovietic era reprodus fără nicio ezitare sau preocupare pentru caracteristicile naționale.

Pentru a menține un control strict asupra tuturor mecanismelor care garantează reproducerea socială și prezervă matricea dominației într-un asemenea sistem, partidul a trebuit să joace rolul central. Ideologia devenise principalul argument privind descotorosirea de elementele răzvrătite, reale sau imaginare, din sânul sau din afara partidului. Poliția politică, ea însăși calată pe modelul sovietic și controlată de consilieri sovietici, a avut grijă să împlinească dezideratul ideologic. Conținutul politic al acelei dictaturi ideologice în încarnarea ei târzie (1948–1953) a fost teroarea pură și un permanent război propagandistic. Principala slăbiciune a acestui sistem a fost deficitul lui de legitimitate.

Legitimitatea este dobândită, de obicei, prin solidificare instituțională, stabilitate și garanția conservării anumitor valori, sau măcar a unui nivel minim de consens național. Sub stalinismul târziu, atât în Uniunea Sovietică, cât și în Europa de Est, despotismul autocratic a reușit să ruineze funcționarea partidului ca instituție autonomă. Pe măsura dezlănțuirii terorii, partidul însuși a devenit un simplu apendice al biroului personal al Secretarului General.

Așa cum scria și Bertram Wolfe în Hrușciov și stafia lui Stalin, „într-un regim dictatorial cu partid unic, partidul este orice numai nu partid. Este o gardă pretoriană; o castă privilegiată, dedicată, conducătoare; o bandă de activiști care îi veghează pe alții cu privire la îndeplinirea planurilor Liderului; […] ochii și urechile unui sistem de spionaj; nucleul penetrării și controlului tuturor organizațiilor, cluburilor, uniunilor, fermelor colective, fabricilor, organelor guvernamentale, armatei, poliției; cureaua de transmisie a voinței Liderului către o națiune abulică și către membrii și simpatizanții altor teritorii”.