Vladimir Tismăneanu

Nicolae Ceaușescu a fost în realitate mai stalinist decât Nikita Hrușciov și discipolii săi. Același lucru se poate spune și despre acoliții dictatorului român. Nu-mi pot șterge din minte imaginea membrului Biroului Politic Gogu Rădulescu la o petrecere de la Snagov, probabil în mai 1965, precum și aerul de jovialitate îmbibată în alcool (romancierul Petru Dumitriu îl schițează fără milă în Incognito). Același Gogu Rădulescu care a rămas până la sfârșit de partea unui din ce în ce mai dement satrap...

Nu cred că Ceaușescu a repetat vreo frază mai obsesiv decât „neamestecul în «treburilii» interne”. Cu acest tip de retorică a reușit să hipnotizeze nu doar Occidentul, ci și pe mulți dintre intelectualii români. Stalinismul anti-sovietic a fost secretul succesului intern și extern al regimului reprezentat de Nicolae Ceaușescu. Versiunea lui de socialism a dus la extrem ceea ce istoricul american Robert C. Tucker—remarcabilul biograf al lui Stalin—a numit filosofia transformării permanente. Într-adevăr, Ceaușescu l-a privit pe Mao cam cum își privește discipolul stăpânul omniscient. Asemeni liderului comunist chinez, și Ceaușescu și-a imaginat o ruptură radicală cu vechea lume, indiferent de prețul care trebuia plătit.

Specificul comunismului dinastic din România a fost o extraordinară personalizare și concentrare familială a puterii: Secretariatul CC, Comitetul Executiv, Comisia de Cadre, Comisia Ideologică, guvernul, MApN, MAI și Securitatea, MAE, comitetele județene—toate, fără excepție, erau subordonate cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu.

Prăbușirea era inevitabilă, însă nimeni nu știa când și cum anume se va petrece. Toți o așteptau, nimeni nu acționa. Apoi a venit Timișoara. Torentul nu mai putea fi oprit. Nomenclatura de la vârf a înțeles că edificiul se năruia văzând cu ochii. Despotul era total înstrăinat de realitate. Acoliții se comportau conform formulei sauve qui peut (scapă cine poate).

După 22 decembrie 1989, între spontaneitatea revoluționară a maselor și politica intrigilor de culise de sorginte stalinistă, conflictul a devenit paroxistic. Execuția lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu a fost un pseudo tiranicid, un omor ritualic pus în scenă de maniacul ezoterist Gelu Voican Voiculescu, cu sprijinul logistic al felonului Victor Atanasie Stănculescu, un asasinat poruncit de Ion Iliescu, Petre Roman și Silviu Brucan.

Virgil Măgureanu, cunoscut și drept căpitanul de securitate „Mihăilă”, nu reprezenta acolo, la cazarma din Târgoviște, poporul revoltat, ci o Securitate câtuși de puțin dispărută. Individul Ceaușescu era o primejdioasă „bancă de date”, un depozit viu de informații compromițătoare pentru cei care doreau să-și confecționeze noi identități politice, să-și plăsmuiască o virginitate perfectă după decenii de prostituție morală.

Dacă vrem să înțelegem postcomunismul românesc, este necesar să luminăm structura dictaturii comuniste, relațiile de subordonare ale variilor instituții în raport cu Comandantul Suprem, secretarul general al PCR, ca personificare a „rolului conducător al partidului” garantat de constituția țării. În momentul procesului, condamnării și execuției, el nu delira atunci când spunea că nu va răspunde decât în fața Marii Adunări Naționale.

Ne putem lesne imagina ce-ar fi avut de spus. Ar fi vorbit despre Omul Nou și despre „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. Despre cum a fost trădat de către renegații din garda pretoriană, huliganii, bandiții și spionii aflați în slujba agenturilor inamice. Despre independență, egalitate în drepturi, suveranitate și neamestec în „treburilii” interne. Despre cum a luptat „fără precupețire” și „a făcut totul” pentru cauza socialismului și comunismului.

Verdictul istoriei nu ar fi fost însă diferit de cel din 25 decembrie 1989: marea amăgire se destrămase definitiv, trăncăneala devenise doar un ceva vomitiv, rămânea în urmă un personaj jalnic, o lamentabilă epavă, un moșneag senil, sanguinar și monoman, încremenit în mirajul unei apocrife predestinări. Trebuia ucis rapid, printr-o improvizată și absurdă parodie de proces, parte a unei dramaturgii sacrificiale menită să-i legitimeze pe noii potentați, doritori să confiște sceptrul prezidențial, „jucăria” ironizată printr-o celebră telegramă a lui Salvador Dalí...

Pentru a înțelege evoluțiile din Europa de Est în anii 1950, trebuie să ne amintim principalele trăsături ale partidelor comuniste din acele țări. Așa cum am mai spus-o și în alte ocazii, cu excepția partidelor comuniste cehoslovac și iugoslav, toate formațiunile leniniste din regiune au avut un deficit cronic de susținere populară. Cu toate acestea, au existat milioane de membri de partid, însă foarte puțini comuniști devotați.

Partidele și-au desprins legitimitatea pur și simplu din loialitatea lor nețărmurită față de Uniunea Sovietică și Stalin personal. Până și liderii iugoslavi, cel puțin până la declanșarea conflictului lor fățiș cu „Plăieșul de la Kremlin”, nu au pus la îndoială pretenția dominației sovietice asupra comunismului global. Koba trebuia adorat universal ca un dumnezeu; niciun sacrificiu nu era considerat prea mare pentru a demonstra aderența totală la cauza comună.

Toate partidele comuniste au avut o concepție egală despre internaționalism și o filosofie similară despre disciplina de partid. Era datoria membrilor individuali să se supună orbește ordinelor de la vârf. Această logică militaristă a fost numită centralism democratic. Viața internă a partidelor era ritualistă, extrem de autoritară și ierarhică. Ele funcționau potrivit unui atent conceput cult al liderilor și toate formele de facționalism sau atitudini critice erau strict interzise. Circumstanțele despre care vorbim aici au dat naștere unui climat al entuziasmului mecanic și romantismului apocrif. Cei care exprimau vreun dubiu erau marginalizați sau chiar exterminați.

Partidele comuniste est-europene erau conduse de un nucleu rigid de militanți, uniți în convingerea că țările lor trebuiau să urmeze modelul sovietic fără rezerve sau ezitări. Ca regulă generală, partidele blocului sovietic erau conduse de revoluționari de profesie, dintre care cei mai mulți fuseseră pregătiți în școlile cominterniste, iar devotamentul lor față de Uniunea Sovietică fusese atent testat de-a lungul anilor.

Pentru a duce la îndeplinire principalele obiective ale stalinismului, toți acești oameni au zămislit un sistem al terorii și persecuției care nu i-a cruțat nici măcar pe unii dintre partizanii lui ardenți. În acele secte comuniste, nu exista loc pentru loialități personale. Singurul atașament permis era cel față de partid, considerat superior oricăruia din indivizii componenți. Partidul a pecetluit o viziune despre lume monistă și a decretat că este singura versiune acceptată de adevăr, orice altceva fiind doar „reacționar” sau „periculos”. Din intoleranța față de adevărurile non-partinice s-a născut mai apoi o larg răspândită prejudecată anti-intelectuală.

Partidele blocului sovietic i-au suspectat pe toți intelectualii, inclusiv pe cei comuniști, că ar flirta cu tentația criticării status-quo-ului și, pe cale de consecință, că ar fi potențiali agitatori. Suspiciunile staliniștilor la adresa intelectualilor, precum și convingerea lor că partidele întrupează conștiința de clasă a proletariatului industrial, au determinat elita de partid să caute să-și extindă priza la clasa muncitoare.

Gândirea elitelor staliniste din Europa de Est a fost extraordinar surprinsă de jurnalista poloneză Teresa Torańska într-o serie de interviuri pe care le-a desfășurat la începutul anilor 1980 cu unii dintre foștii lideri ai partidului comunist polonez. Titlul cărții sale, Oni (Ei), pe care am predat-o de-a lungul anilor și studenților mei, capta perfect universul de mituri, fantasme, resentimente și manii care a făcut posibilă auto-hipnoza celor ce păstoreau stalinizarea Poloniei.

Cel mai iluminant interviu mi se pare cel cu fostul membru al Politburo-ului și secretar al Comitetului Central polonez, Jakub Berman (1901–1984), care a încercat să apere opțiunile și acțiunile generației sale politice. Potrivit lui Berman, comuniștii polonezi ar fi avut dreptate să promoveze politicile lui Stalin în Polonia pentru că, pretindea el în fața jurnalistei, sovieticii au garantat eliberarea socială și națională a țării.

Atunci când Torańska, persoană apropiată de Solidaritatea, a insistat că tocmai comuniștii au adus o mare năpastă asupra națiunii poloneze, Berman a replicat tăios:

„Nu este adevărat. I-am adus eliberarea... N-am venit în această țară ca ocupatori și nu ne-am imaginat vreodată în acel rol. După toate dezastrele care s-au abătut asupra acestei țări, noi i-am adus eliberarea finală, pentru că am scăpat de acei germani și asta chiar contează. Știu că lucrurile astea nu sunt simple. Tot ce doream era să ținem țara pe linia de plutire, să-i insuflăm viață; toate speranțele noastre erau legate de un nou model de Polonie, care n-ar fi trebuit să aibă precedent istoric...”

Ceea ce vedem din răspunsurile lui Jakub Berman este faptul că nu era nevoie de nicio dovadă empirică (socială, culturală, morală) pentru a justifica auto-încrederea comunistă. Oamenii aceștia știau că primiseră un mandat de la Istorie și își urmau visurile salvaționiste fără nicio preocupare pentru soarta celor cărora le-ar fi displăcut planurile lor utopice.