Vladimir Tismăneanu

Impactul magic al puterii în stalinismul clasic ar fi fost de neconceput în absența ideologiei. Ele s-au hrănit reciproc; puterea își trage capacitatea de fascinație din potențialul seducător al ideologiei. Omul este proclamat ca omnipotent iar ideologia supraveghează identificarea omului abstract cu puterea concretă. Venerarea puterii este înrădăcinată în disprețul față de valorile tradiționale, inclusiv cele asociate cu supraviețuirea rațiunii.

Este important, prin urmare, a rezista tentației gândirii critice, de vreme ce rațiunea este inamicul înregimentării totale. Pentru a-l cita pe unul dintre cei mai importanți (și feroci) complici ai lui Stalin, Lazar Kaganovici, „trădarea în politică începe mereu cu revizuirea teoriei”.

Într-unul din ultimele sale aforisme, Max Horkheimer a făcut aluzie la revoluția filosofică provocată de marxism. Apărarea demnității subiectului individual devine un demers sedițios, o provocare la adresa mitului prevalent al omogenității: „Oricât de condiționată social poate fi gândirea individuală, oricât de necesar poate fi asociată problemelor sociale, acțiunii politice, rămâne gândul individului care nu este doar un efect al proceselor colective, dar le poate însuși de asemenea ca obiect al său”. (Dawn and Decline, p. 239)

Șamanismul politic, practicat de așa-zișii adversari ai misticismului, se împotrivește încercărilor de a rezista asaltului continuu asupra minții. Marxism-leninismul, care a fost denumirea codată pentru ideologia nomenclaturii, și-a propus să domine deopotrivă sferele publică și privată ale vieții sociale. Omul, atât ca individ, cât și ca citoyen, a trebuit masificat. Cultul violenței și sacralizarea infailibilei linii de partid au creat subiecți total supuși pentru care orice crimă poruncită dinspre eșaloanele superioare era justificată în numele „strălucitoarelor zile de mâine”. Aidoma unui Eichmann mânat ideologic, „călăii benevoli” ai lui Stalin au acționat plecând de la ceea ce Hannah Arendt a numit thoughtlessness (absența gândirii).

Un climat de spaimă este necesar pentru a prezerva unitatea monolitică. Spre a cimenta această slabă coeziune, „personalitatea războinică” stalinistă a inventat figura diabolică a trădătorului: „Percepția tipic paranoidă asupra lumii ca arenă a unor ostilități mortale purtate în mod conspirativ de către un inamic insidios și implacabil împotriva sinelui, găsește o expresie puternic sistematizată în termenii simbolurilor politice și ideologice care sunt înțelese și acceptate pe larg în ambianța socială dată. Prin intermediul unei forme speciale și radicale de translație a afectelor private asupra obiectelor publice, această imagine a lumii este politizată. În viziunea rezultată a realității, agresorul și victima hărăzită sunt proiectate la scara marilor colectivități umane” (Robert C. Tucker, The Soviet Political Mind, pp. 40–41).

În accepțiunea lui René Girard, crearea de țapi ispășitori a hrănit o utopie eliberată de exploatare, antagonism și imperativul necesității. Originea acestei logici exclusive este, desigur, maniheismul lui Lenin, combatant și intransigent, esențializat în formularea kto kogo. Sau, pentru a ne întoarce la volumul din 1920 al lui Buharin, Economics of the Transition Period, forța revoluționară este „moașa” tranziției de la vechiul regim la o nouă ordine: „Trebuie să distrugă piedicile din calea dezvoltării societății, adică, pe de-o parte, vechile forme ale «puterii concentrate» care au devenit un factor contrarevoluționar—vechiul stat și vechile tipuri de relații de producție. Această forță revoluționară, pe de altă parte, trebuie să ajute în mod activ la formarea relațiilor de producție, fiind o nouă formă de «putere concentrată», statul noii clase care acționează ca braț al revoluției economice, modificând structura economică a societății” (vezi Bukharin and the Bolshevik Revolution, p. 92).

Pentru Buharin, la fel ca pentru Lenin sau Stalin, „straturile sociale demulate” ale vechiului au fost recombinate de un stat proletar prin etatizare, militarizare și mobilizarea forțelor de producție. Ulterior, autorul ABC-ului comunismului a conchis că „procesul de socializare în toate formele sale [sublinierea mea]” a fost „funcția statului proletar”. După cum am mai arătat în analizele mele, în procesul de eliminare a ambivalențelor societății sovietice, bolșevicii au introdus violența statală aleatorie printre funcțiile statului proletar. Teroarea a fost un mecanism esențial de rânduire a noii entități politice.

Nicolae Ceaușescu a fost în realitate mai stalinist decât Nikita Hrușciov și discipolii săi. Același lucru se poate spune și despre acoliții dictatorului român. Nu-mi pot șterge din minte imaginea membrului Biroului Politic Gogu Rădulescu la o petrecere de la Snagov, probabil în mai 1965, precum și aerul de jovialitate îmbibată în alcool (romancierul Petru Dumitriu îl schițează fără milă în Incognito). Același Gogu Rădulescu care a rămas până la sfârșit de partea unui din ce în ce mai dement satrap...

Nu cred că Ceaușescu a repetat vreo frază mai obsesiv decât „neamestecul în «treburilii» interne”. Cu acest tip de retorică a reușit să hipnotizeze nu doar Occidentul, ci și pe mulți dintre intelectualii români. Stalinismul anti-sovietic a fost secretul succesului intern și extern al regimului reprezentat de Nicolae Ceaușescu. Versiunea lui de socialism a dus la extrem ceea ce istoricul american Robert C. Tucker—remarcabilul biograf al lui Stalin—a numit filosofia transformării permanente. Într-adevăr, Ceaușescu l-a privit pe Mao cam cum își privește discipolul stăpânul omniscient. Asemeni liderului comunist chinez, și Ceaușescu și-a imaginat o ruptură radicală cu vechea lume, indiferent de prețul care trebuia plătit.

Specificul comunismului dinastic din România a fost o extraordinară personalizare și concentrare familială a puterii: Secretariatul CC, Comitetul Executiv, Comisia de Cadre, Comisia Ideologică, guvernul, MApN, MAI și Securitatea, MAE, comitetele județene—toate, fără excepție, erau subordonate cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu.

Prăbușirea era inevitabilă, însă nimeni nu știa când și cum anume se va petrece. Toți o așteptau, nimeni nu acționa. Apoi a venit Timișoara. Torentul nu mai putea fi oprit. Nomenclatura de la vârf a înțeles că edificiul se năruia văzând cu ochii. Despotul era total înstrăinat de realitate. Acoliții se comportau conform formulei sauve qui peut (scapă cine poate).

După 22 decembrie 1989, între spontaneitatea revoluționară a maselor și politica intrigilor de culise de sorginte stalinistă, conflictul a devenit paroxistic. Execuția lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu a fost un pseudo tiranicid, un omor ritualic pus în scenă de maniacul ezoterist Gelu Voican Voiculescu, cu sprijinul logistic al felonului Victor Atanasie Stănculescu, un asasinat poruncit de Ion Iliescu, Petre Roman și Silviu Brucan.

Virgil Măgureanu, cunoscut și drept căpitanul de securitate „Mihăilă”, nu reprezenta acolo, la cazarma din Târgoviște, poporul revoltat, ci o Securitate câtuși de puțin dispărută. Individul Ceaușescu era o primejdioasă „bancă de date”, un depozit viu de informații compromițătoare pentru cei care doreau să-și confecționeze noi identități politice, să-și plăsmuiască o virginitate perfectă după decenii de prostituție morală.

Dacă vrem să înțelegem postcomunismul românesc, este necesar să luminăm structura dictaturii comuniste, relațiile de subordonare ale variilor instituții în raport cu Comandantul Suprem, secretarul general al PCR, ca personificare a „rolului conducător al partidului” garantat de constituția țării. În momentul procesului, condamnării și execuției, el nu delira atunci când spunea că nu va răspunde decât în fața Marii Adunări Naționale.

Ne putem lesne imagina ce-ar fi avut de spus. Ar fi vorbit despre Omul Nou și despre „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. Despre cum a fost trădat de către renegații din garda pretoriană, huliganii, bandiții și spionii aflați în slujba agenturilor inamice. Despre independență, egalitate în drepturi, suveranitate și neamestec în „treburilii” interne. Despre cum a luptat „fără precupețire” și „a făcut totul” pentru cauza socialismului și comunismului.

Verdictul istoriei nu ar fi fost însă diferit de cel din 25 decembrie 1989: marea amăgire se destrămase definitiv, trăncăneala devenise doar un ceva vomitiv, rămânea în urmă un personaj jalnic, o lamentabilă epavă, un moșneag senil, sanguinar și monoman, încremenit în mirajul unei apocrife predestinări. Trebuia ucis rapid, printr-o improvizată și absurdă parodie de proces, parte a unei dramaturgii sacrificiale menită să-i legitimeze pe noii potentați, doritori să confiște sceptrul prezidențial, „jucăria” ironizată printr-o celebră telegramă a lui Salvador Dalí...