Vladimir Tismăneanu

Cred că este nevoie de o istorie instituțională a prăbușirii comunismului în Europa de Est, în general, și în România, în particular. Poate că aceasta ar fi o agendă potrivită pentru Institutul Revoluției odată scăpat de Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, Petre Roman, etc. Aș include aici și Academia Română, transformată în anii comunismului într-o penibilă slujnică a dictaturii.

Mă refer îndeosebi la perioada 1948–1955 și apoi la aceea de după moartea lui Miron Nicolescu în 1975. În mai, se vor împlini 100 de ani de la fondarea Partidului Comunist din România (secție a Internaționalei Comuniste). Mă gândesc și la necesitatea unor analize comparative despre rolul ideologiilor și al personalităților în partidele-mișcare.

În faza sa de după 1964, comunismul din România a dobândit tot mai multe caracteristici fascistoide, mai precis legionaroide, îndeosebi pe linia misticii Conducătorului „providențial”, „baciul” nostru, cum îl numea Popescu-Dumnezeu pe Nicolae Ceaușescu la Congresul al X-lea.

Plăsmuirea „Omului Nou” era finalitatea revoluției antropologice comunistă și fascistă. Această barocă simbioză a fost detectată de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vlad Georgescu, Ileana Vrancea, Alexandru George, Eugen Negrici, Michael Shafir, Ion Negoițescu. Extincția leninismului originar, cel celebrat în Imnul RPR drept „far și tărie și-avânt”, a dus la structurarea unei ideologii sui generis, colectivistă, primordialistă, esențialistă, etnocentrică și îmbibată cu fobii exclusiviste. Am definit acest traseu ideologic și politic drept stalinism național. Mitologemele dominante erau înrudite, chiar dacă nu identice. „Porunca vremii” devenea „imperativul epocii”. Titlul unei rubrici din Scînteia ceaușistă...

Există, de asemenea, o distincție importantă între național comunism și național stalinism. Primul a apărut ca o reacție critică față de imperialismul sovietic și rigida ortodoxie ideologică. Era inovativ, flexibil și tolerant cu relaxarea politică. Național comunismul a încurajat creativitatea intelectuală și imaginația teoretică. Respingând tutelajul sovietic, național comuniștii au favorizat, în general, alternativele revizioniste (atât moderate, cât și radicale) la modelul stalinist împământenit.

Cei mai importanți exponenți ai național comunismului au fost Iosip Broz Tito, Imre Nagy, Alexander Dubček, Palmiro Togliatti, Enrico Berlinguer și Santiago Carrillo. Pentru o vreme, după întoarcerea sa la putere în 1956, Władysław Gomułka a părut a fi susținătorul acestei direcții. Refuzând rețetele universale și osificările teoretice, național comunismul era receptiv și progresist. Punea în discuție dogma dictaturii proletariatului și declara că reforma, incluzând-o pe cea de partid, era inevitabilă. În varianta sa cea mai dezvoltată istoric, adică Revoluția maghiară din 1956, național comunismul a devenit revoluționar și a atacat sistemul instituțional stalinist.

Prin contrast, național stalinismul s-a opus în mod sistematic liberalizării. Reacționar și autarhic, acest sistem prețuia exclusivitatea și adera la viziunea militaristă domestică și internațională. Național stalinismul s-a bazat pe un număr de legi așa-zis universale ale revoluției socialiste și a tratat orice „deviație” de la aceste prescripții drept o trădare a principiilor de clasă. Tot el a tentat adesea elitele politice din țările în care stânga radicală pre-stalinistă fusese slabă sau complet non-existentă, sau în care legitimitatea regimului fusese extrasă din surse externe: România, Albania, Coreea de Nord, Cehoslovacia după 1968 și Republica Democrată Germană.

Voi reveni la această discuție. Să spunem doar că național comunismul a fost opusul național stalinismului. În vreme ce primul promitea regenerarea, cel de-al doilea era un simptom al degenerării. Național comunismul punea preț pe diversitate și era potențial pluralist. Național stalinismul era autocentrat și arhaic, prețuia uniformitatea și exploata resentimentele și loialitățile tribaliste.

În pofida incompatibilității lor, național comunismul și național stalinismul pot coexista în mod „dialectic”. Deznodământul național comunismului ar putea fi, măcar teoretic, o ordine post-comunistă. Scopul național stalinismului a fost utopia leninistă. Desigur, toate acestea descriu două „tipuri ideale”, în sens weberian, iar situațiile complicate s-au ivit destul de des, castrismul și maoismul fiind printre cele mai relevante cazuri...

Impactul magic al puterii în stalinismul clasic ar fi fost de neconceput în absența ideologiei. Ele s-au hrănit reciproc; puterea își trage capacitatea de fascinație din potențialul seducător al ideologiei. Omul este proclamat ca omnipotent iar ideologia supraveghează identificarea omului abstract cu puterea concretă. Venerarea puterii este înrădăcinată în disprețul față de valorile tradiționale, inclusiv cele asociate cu supraviețuirea rațiunii.

Este important, prin urmare, a rezista tentației gândirii critice, de vreme ce rațiunea este inamicul înregimentării totale. Pentru a-l cita pe unul dintre cei mai importanți (și feroci) complici ai lui Stalin, Lazar Kaganovici, „trădarea în politică începe mereu cu revizuirea teoriei”.

Într-unul din ultimele sale aforisme, Max Horkheimer a făcut aluzie la revoluția filosofică provocată de marxism. Apărarea demnității subiectului individual devine un demers sedițios, o provocare la adresa mitului prevalent al omogenității: „Oricât de condiționată social poate fi gândirea individuală, oricât de necesar poate fi asociată problemelor sociale, acțiunii politice, rămâne gândul individului care nu este doar un efect al proceselor colective, dar le poate însuși de asemenea ca obiect al său”. (Dawn and Decline, p. 239)

Șamanismul politic, practicat de așa-zișii adversari ai misticismului, se împotrivește încercărilor de a rezista asaltului continuu asupra minții. Marxism-leninismul, care a fost denumirea codată pentru ideologia nomenclaturii, și-a propus să domine deopotrivă sferele publică și privată ale vieții sociale. Omul, atât ca individ, cât și ca citoyen, a trebuit masificat. Cultul violenței și sacralizarea infailibilei linii de partid au creat subiecți total supuși pentru care orice crimă poruncită dinspre eșaloanele superioare era justificată în numele „strălucitoarelor zile de mâine”. Aidoma unui Eichmann mânat ideologic, „călăii benevoli” ai lui Stalin au acționat plecând de la ceea ce Hannah Arendt a numit thoughtlessness (absența gândirii).

Un climat de spaimă este necesar pentru a prezerva unitatea monolitică. Spre a cimenta această slabă coeziune, „personalitatea războinică” stalinistă a inventat figura diabolică a trădătorului: „Percepția tipic paranoidă asupra lumii ca arenă a unor ostilități mortale purtate în mod conspirativ de către un inamic insidios și implacabil împotriva sinelui, găsește o expresie puternic sistematizată în termenii simbolurilor politice și ideologice care sunt înțelese și acceptate pe larg în ambianța socială dată. Prin intermediul unei forme speciale și radicale de translație a afectelor private asupra obiectelor publice, această imagine a lumii este politizată. În viziunea rezultată a realității, agresorul și victima hărăzită sunt proiectate la scara marilor colectivități umane” (Robert C. Tucker, The Soviet Political Mind, pp. 40–41).

În accepțiunea lui René Girard, crearea de țapi ispășitori a hrănit o utopie eliberată de exploatare, antagonism și imperativul necesității. Originea acestei logici exclusive este, desigur, maniheismul lui Lenin, combatant și intransigent, esențializat în formularea kto kogo. Sau, pentru a ne întoarce la volumul din 1920 al lui Buharin, Economics of the Transition Period, forța revoluționară este „moașa” tranziției de la vechiul regim la o nouă ordine: „Trebuie să distrugă piedicile din calea dezvoltării societății, adică, pe de-o parte, vechile forme ale «puterii concentrate» care au devenit un factor contrarevoluționar—vechiul stat și vechile tipuri de relații de producție. Această forță revoluționară, pe de altă parte, trebuie să ajute în mod activ la formarea relațiilor de producție, fiind o nouă formă de «putere concentrată», statul noii clase care acționează ca braț al revoluției economice, modificând structura economică a societății” (vezi Bukharin and the Bolshevik Revolution, p. 92).

Pentru Buharin, la fel ca pentru Lenin sau Stalin, „straturile sociale demulate” ale vechiului au fost recombinate de un stat proletar prin etatizare, militarizare și mobilizarea forțelor de producție. Ulterior, autorul ABC-ului comunismului a conchis că „procesul de socializare în toate formele sale [sublinierea mea]” a fost „funcția statului proletar”. După cum am mai arătat în analizele mele, în procesul de eliminare a ambivalențelor societății sovietice, bolșevicii au introdus violența statală aleatorie printre funcțiile statului proletar. Teroarea a fost un mecanism esențial de rânduire a noii entități politice.