Vladimir Tismăneanu

În mintea lui Stalin, epurările erau instrumente de consolidare politică și construcție a autorității, o trambulină pentru nou-veniți și conformiști. Ei urmau să asigure baza umană pentru un control eficient asupra societății.

Robert C. Tucker, unul dintre biografii de frunte ai lui Stalin, a comentat asupra funcției și consecințelor Marii Terori: „El și-a dorit să obțină o dictatură personală nelimitată cu o totalitate a puterii pe care nu o poseda încă. ...Ieșind din evenimentele anilor 1936–38 ca un dictator personalist în ceea ce era acum un adevărat sistem totalitar al puterii, Stalin a obținut finalitatea politică internațională a Marii Terori” (The Soviet Political Mind, pp. 68–69).

Într-unul din cele mai pătrunzătoare eseuri ale sale, publicate înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial în revista Partisan Review, Phillip Rahv a avansat o interpretare completă a mecanismului care a condus la „marea teroare”: „Acestea sunt încercări ale minții și spiritului uman. ...În Uniunea Sovietică, pentru prima dată în istorie, individul a fost deposedat de toate mijloacele imaginabile de rezistență. Autoritatea este monolitică: proprietatea și politica sunt unul și același lucru. În aceste condiții, devine imposibil să desfizi organizarea; să pui voința cuiva împotriva-i. Nimeni nu poate scăpa: nu doar că absoarbe totalitatea vieții, dar caută totodată să modeleze aspectele morții”.

Fără epurări, sistemul ar fi arătat cu totul diferit. Atât victimele, cât și beneficiarii mecanismului criminal, au fost puse laolaltă de acest ritual de sacrificiu. Pentru unii din militanții bolșevici lichidați sau deportați în timpul marii epurări, calvarul terorizant a echivalat cu autocritica obligatorie și auto-umilirea. Pe lângă acestea, a însemnat și o oportunitate de a ajunge la iertarea mult așteptată pentru acele momente de „deraiere”, când au îndrăznit să-l înfrunte pe Stalin.

Zbigniew Brzezinski a listat cu mult timp în urmă, în manieră sintetică, principalele obiective ale terorii: „Curățarea partidului, redarea vigorii sale și a unității monolitice, eliminarea dușmanilor și consacrarea corectitudinii liniei sale și primatului conducerii”. În procesul masacrării societății s-a petrecut o întreagă fenomenologie a servilismului mistic, una care a fost iresponsabil (și entuziast) reprodusă de către mulți intelectuali care au acceptat această emasculare a propriilor facultăți critice.

Speranțe reziduale pentru vagi fărâme de moralitate în cadrul utopiei comuniste, combinate cu o exploatare machiavelică a sentimentului antifascist, au dus la eșecul tragic în a recunoaște natura criminală a experimentului sovietic. Cu toate acestea, trebuie menționați cei care au văzut realitatea și au refuzat să rămână tăcuți. Printre aceste voci ale lucidității, trebuie menționați Panait Istrati, Boris Souvarine, Ignazio Silone, Carlo Rosselli, George Orwell și alți intelectuali care au înfruntat „Marea Minciună”.

Problema leninismului a fost canonizarea scopurilor ultime și astfel, crearea unui univers amoral în care cele mai teribile crime pot fi justificate în numele unui viitor radios. În practică, eliminarea politicii a părut un terminus logic, din moment ce partidul a fost întruchiparea unei voințe colective extremiste.

Această fixație asupra finalităților și disponibilitatea de a utiliza cele mai atroce mijloace spre a le obține, sunt trăsături ale multor utopii ideologice, dar în experiența leninistă ele au atins limite grotești și tragice. Convingerea ultradeterministă a lui Lenin în noua ordine proletară a funcționat după 1917 ca un mecanism nihilist de punere a lumii pe aceeași linie cu un asemenea milenarism. Vechea ordine trebuia distrusă, așa că întruchipările sale umane au fost demonizate și au devenit ținte pentru nemiloasa persecuție.

În manifestul său împotriva menșevicilor, Un pas înainte, doi pași înapoi (1904), Lenin a proclamat că „ar fi de cea mai criminală lașitate să ne îndoim fie și pentru un moment de triumful inevitabil și complet al principiilor social-democrației revoluționare, al organizării proletare și disciplinei de Partid [sublinierea mea]”.

Bertrand Russell observa încă din 1920 că exista o dualitate centrală în bolșevism și care conținea soarta mișcării: era, pe de-o parte, „atașamentul ei față de o anumită concepție a modernizării” și, de cealaltă parte, „un devotament ideologic față de o viziune ideologică a lumii, fasonată de zelul ideologic și intoleranța față de alte viziuni globale, care era o negare a Iluminismului și discursului rațional” (citat în The Sovietization of Eastern Europe). Cu alte cuvinte, bolșevismul a purtat în pântecele sale, încă de la bun început, propria Inchiziție.

În pofida hybrisul său radical, marxismul ar fi rămas un simplu capitol în istoria ideilor revoluționare dacă Vladimir Lenin nu l-ar fi preschimbat în cea mai puternică armă politică de transformare ideologică a lumii. Secolul XX a fost secolul lui Lenin. De fapt, leninismul a fost o improvizată sinteză între doctrina revoluționară marxistă și tradiția rusă a respingerii nihiliste a statu-quo-ului. Cu toate acestea, nu trebuie uitat că Lenin a fost un marxist devotat care a crezut cu ardoare că împlineșteviziunea revoluționară a părinților fondatori.

Pentru Lenin, marxismul era „o revelație de primit cu o convingere apodictică, care nu admite nicio îndoială sau critică radicală” (Waldemar Gurian). Aceasta este semnificația analogiei lui Antonio Gramsci între Lenin și Sfântul Pavel: Lenin a transformat o Weltanschauung salvatoare marxistă într-o practică politică globală. Revoluției bolșevice i-a fost aplicată o dialectică escatologică, iar A Treia Internațională a simbolizat universalizarea noii matrice revoluționare.

Invenția instituțională decisivă a lui Lenin—partidul bolșevic—și intervenția sa provocatoare în practica mișcării socialiste mondiale l-au entuziasmat pe filosoful maghiar Georg Lukács, unul din discipolii favoriți ai lui Max Weber, care nu a abandonat niciodată admirația sa profundă pentru fondatorul bolșevismului. Referindu-se la atașamentul absolut al lui Lukács față de viziunea lui Lenin asupra politicii, teoreticianul politic sloven, Slavoj Žižek, scrie: „Lenin-ul său a fost cel care, referitor la scindarea social democrației ruse în bolșevici și menșevici, atunci când cele două fracțiuni și-au disputat formularea explicită a cine poate fi membru de partid așa cum era definit în programul Partidului, a scris: «Uneori, soarta care va să vină a întregii mișcări proletare poate fi decisă de un cuvânt sau două din programul partidului»”. (Did Somebody Say Totalitarianism?, 116)

Trebuie să ne amintim că leninismul, ca proiect ideologic pretins coerent, monolitic, omogen, auto-suficient, a fost o creație post-1924. A fost, în fapt, rezultatul eforturilor lui Grigori Zinoviev și Iosif Stalin de a-l delegitima pe Lev Troțki prin inventarea a ceva numit „leninism”, cu totul altfel decât erezia etichetată drept „troțkism”. În același timp, bolșevismul a fost o realitate intelectuală și politică, o orientare filosofică, etică și politico-practică, totală și totalizatoare, a mișcării revoluționare mondiale.

A fost mulțumită lui Lenin faptul că o nouă formă de politică a irumpt în secolul XX, una bazată pe elitism, fanatism, devotament ferm față de cauza sacră și substituirea rațiunii critice cu credința în autointitulata „avangardă” a fanaticilor iluminați (revoluționarii de profesie). Leninismul, inițial un fenomen cultural și politic rusesc iar apoi istoric mondial, a reprezentat temelia unui sistem care s-a sfârșit cu revoluțiile din 1989 și destrămarea URSS în decembrie 1991.

Indiferent de ce anume ar putea crede cineva despre lupta anti-birocratică a lui Lenin în ultimii săi ani, sau despre inițierea de către el a Noii Politici Economice (NEP), intenția acțiunii sale a fost esențialmente opusă pluralismului politic. Natura „democrației intrapartinice” bolșevice era ostilă dezbaterii libere și competiției viziunilor și platformelor politice rivale (după cum Lenin însuși afirmase, partidul nu era un „club de discuții”).

Decizia din martie 1921 privind „interzicerea fracțiunilor”, strâns legată de insurecția marinarilor de la Kronstadt, a arătat permanenta înclinație dictatorială a bolșevismului. Persecuția împotriva unor asemenea inamici precum revoluționarii socialiști de stânga și menșevicilor confirmă faptul că, pentru Lenin și tovarășii săi, „dictatura proletariatului” însemna consolidarea continuă a controlului absolut asupra corpului politic.

Toleranța față de diversitatea culturală și acceptarea temporară a relațiilor de piață nu erau menite să deranjeze fundamentala relație de putere—dominația monopolistă a partidului și înăbușirea oricărei alternative ideologice la bolșevism. Din acest punct de vedere, nu existau mari diferențe între membrii Politburo-ului lui Lenin—Troțki, Zinoviev și inclusiv Buharin. Foarte pe scurt, dacă nu ar fi existat Lenin, nu ar fi existat totalitarism, cel puțin nu în versiunea sa stalinistă...