Vladimir Tismăneanu

Copleșit de revelațiile celui de-al XX-lea Congres al PCUS, liderul comunist polonez Bolesław Bierut murea în martie 1956. Ceea ce-a urmat a fost o imensă luptă pentru putere între diferitele facțiuni ale elitei de partid.

Pentru a înțelege caracteristicile comunismului din Polonia este necesar să ne referim la originile intelectuale și politice ale partidului, precum și la tribulațiile sale sub Stalin. Inițial, Partidul Comunist Polonez clandestin a fost unul din cele mai puțin înregimentate partide leniniste est-europene. Stalin i-a disprețuit profund pe bătrânii lideri ai comunismului polonez și le-a pus la cale exterminarea în timpul Marii Epurări.

În 1938, Partidul Comunist Polonez a fost dizolvat printr-un decret al Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste, care a acuzat partidul polonez de a fi un cuib de „spioni” și „agenți provocatori” ai poliției secrete. Aceea a fost o lovitură serioasă aplicată de Plăieșul de la Kremlin grupului politic care deja suportase consecințele psihologice ale statutului său ilegal: suspiciune, sectarism, lipsa imaginației politice.

Unul din principalele motive pentru care Stalin nu-i suporta pe comuniștii polonezi, așa cum a arătat-o și Isaac Deutscher, trebuie că avea legătură cu niciodată abandonata tradiției a luxemburgismului. Vedetele comunismului polonez se formaseră în buna tradiție radical socialistă a Rosei Luxemburg și aveau prea puține motive pentru a-l respecta sau iubi pe Stalin, deși, într-adevăr, considerau Uniunea Sovietică simbolul celor mai bune speranțe ale lor. În același timp, ar trebui să ținem minte că Partidul Comunist Polonez fusese nemilos bolșevizat la sfârșitul anilor 1920 și începutul anilor 1930, iar militanții săi acceptaseră verdictul Cominternului fără vreun gest de protest.

Isaac Deutscher a pus în mod corect următoarele întrebări despre efectele stalinismului asupra elitei comuniste poloneze:

„Cum s-a putut, trebuie să ne întrebăm, ca un Partid care se mândrea cu decenii de luptă clandestină și o lungă (șaptezeci de ani!) și măreață tradiție marxistă, să se supună acestui oribil ultraj—fără un protest, fără nicio încercare de a-și apăra liderii și militanții martirizați, fără ca măcar să încerce să-i apere onoarea și fără a declara că, în pofida sentinței la moarte semnate de Stalin, va trăi și lupta mai departe? Cum s-a putut întâmpla așa ceva? Pentru a-i înțelege prăbușirea completă, trebuie să fim pe deplin conștienți de coroziunea morală la care a expus stalinismul, vreme de mai mulți ani, comunismul polonez”. (vezi eseul său, „Tragedia comunismului polonez”, în Marxism, Wars and Revolutions).

Partidul Comunist Polonez a redevenit o forță politică activă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, mai ales prin rezistența anti-nazistă. Principalul lider al partidului a fost Władysław Gomułka (1905–1982), care, după eliberarea țării, a devenit Secretar General al formațiunii politice. Însă Gomułka a fost în cele din urmă îndepărtat de mai puternica facțiune moscovită condusă de Bolesław Bierut (1892–1956), Hilary Minc (1905–1974) și Jakub Berman (1901–1984). Și-a petrecut anii intensei terori staliniste în Polonia, în arest la domiciliu.

Printre trăsăturile marcante ale culturii politice poloneze în prima decadă a regimului comunist s-au numărat persistența naționalismului, slăbiciunea ideologiei marxist-leniniste și autoritatea politică a Bisericii Catolice. În pofida permanentului război ideologic purtat de comuniști împotriva Bisericii, catolicismul a continuat să fie o forță magnetică pentru polonezi. Pe măsura destalinizării din Uniunea Sovietică, elita comunistă poloneză a început să se împartă în cei favorabili liberalizării și fundamentaliștii pentru care nu exista niciun motiv de a renunța la dogmele tradiționale.

Gomułka a fost eliberat din domiciliul său forțat în 1954, iar acuzațiile împotriva unei așa-zise devieri „naționaliste” au fost uitate. În 1955, Polonia a devenit un teren fertil pentru aprinse dezbateri intelectuale în care concepții învechite erau drastic criticate de către intelectuali din ce în ce mai temerari. Aceștia din urmă fuseseră, desigur, animați de revelațiile celui de-Al XX-lea Congres al PCUS. Așa se face că, până în 1956, apăruseră peste 2.000 de cluburi de discuții care examinau fără nicio opreliște cele mai spinoase chestiuni din trecutul și prezentul țării. Într-adevăr, redeșteptarea interesului pentru opinia publică a reanimat o asediată societate civilă poloneză.

Cred că este nevoie de o istorie instituțională a prăbușirii comunismului în Europa de Est, în general, și în România, în particular. Poate că aceasta ar fi o agendă potrivită pentru Institutul Revoluției odată scăpat de Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, Petre Roman, etc. Aș include aici și Academia Română, transformată în anii comunismului într-o penibilă slujnică a dictaturii.

Mă refer îndeosebi la perioada 1948–1955 și apoi la aceea de după moartea lui Miron Nicolescu în 1975. În mai, se vor împlini 100 de ani de la fondarea Partidului Comunist din România (secție a Internaționalei Comuniste). Mă gândesc și la necesitatea unor analize comparative despre rolul ideologiilor și al personalităților în partidele-mișcare.

În faza sa de după 1964, comunismul din România a dobândit tot mai multe caracteristici fascistoide, mai precis legionaroide, îndeosebi pe linia misticii Conducătorului „providențial”, „baciul” nostru, cum îl numea Popescu-Dumnezeu pe Nicolae Ceaușescu la Congresul al X-lea.

Plăsmuirea „Omului Nou” era finalitatea revoluției antropologice comunistă și fascistă. Această barocă simbioză a fost detectată de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vlad Georgescu, Ileana Vrancea, Alexandru George, Eugen Negrici, Michael Shafir, Ion Negoițescu. Extincția leninismului originar, cel celebrat în Imnul RPR drept „far și tărie și-avânt”, a dus la structurarea unei ideologii sui generis, colectivistă, primordialistă, esențialistă, etnocentrică și îmbibată cu fobii exclusiviste. Am definit acest traseu ideologic și politic drept stalinism național. Mitologemele dominante erau înrudite, chiar dacă nu identice. „Porunca vremii” devenea „imperativul epocii”. Titlul unei rubrici din Scînteia ceaușistă...

Există, de asemenea, o distincție importantă între național comunism și național stalinism. Primul a apărut ca o reacție critică față de imperialismul sovietic și rigida ortodoxie ideologică. Era inovativ, flexibil și tolerant cu relaxarea politică. Național comunismul a încurajat creativitatea intelectuală și imaginația teoretică. Respingând tutelajul sovietic, național comuniștii au favorizat, în general, alternativele revizioniste (atât moderate, cât și radicale) la modelul stalinist împământenit.

Cei mai importanți exponenți ai național comunismului au fost Iosip Broz Tito, Imre Nagy, Alexander Dubček, Palmiro Togliatti, Enrico Berlinguer și Santiago Carrillo. Pentru o vreme, după întoarcerea sa la putere în 1956, Władysław Gomułka a părut a fi susținătorul acestei direcții. Refuzând rețetele universale și osificările teoretice, național comunismul era receptiv și progresist. Punea în discuție dogma dictaturii proletariatului și declara că reforma, incluzând-o pe cea de partid, era inevitabilă. În varianta sa cea mai dezvoltată istoric, adică Revoluția maghiară din 1956, național comunismul a devenit revoluționar și a atacat sistemul instituțional stalinist.

Prin contrast, național stalinismul s-a opus în mod sistematic liberalizării. Reacționar și autarhic, acest sistem prețuia exclusivitatea și adera la viziunea militaristă domestică și internațională. Național stalinismul s-a bazat pe un număr de legi așa-zis universale ale revoluției socialiste și a tratat orice „deviație” de la aceste prescripții drept o trădare a principiilor de clasă. Tot el a tentat adesea elitele politice din țările în care stânga radicală pre-stalinistă fusese slabă sau complet non-existentă, sau în care legitimitatea regimului fusese extrasă din surse externe: România, Albania, Coreea de Nord, Cehoslovacia după 1968 și Republica Democrată Germană.

Voi reveni la această discuție. Să spunem doar că național comunismul a fost opusul național stalinismului. În vreme ce primul promitea regenerarea, cel de-al doilea era un simptom al degenerării. Național comunismul punea preț pe diversitate și era potențial pluralist. Național stalinismul era autocentrat și arhaic, prețuia uniformitatea și exploata resentimentele și loialitățile tribaliste.

În pofida incompatibilității lor, național comunismul și național stalinismul pot coexista în mod „dialectic”. Deznodământul național comunismului ar putea fi, măcar teoretic, o ordine post-comunistă. Scopul național stalinismului a fost utopia leninistă. Desigur, toate acestea descriu două „tipuri ideale”, în sens weberian, iar situațiile complicate s-au ivit destul de des, castrismul și maoismul fiind printre cele mai relevante cazuri...