Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

În pofida hybrisul său radical, marxismul ar fi rămas un simplu capitol în istoria ideilor revoluționare dacă Vladimir Lenin nu l-ar fi preschimbat în cea mai puternică armă politică de transformare ideologică a lumii. Secolul XX a fost secolul lui Lenin. De fapt, leninismul a fost o improvizată sinteză între doctrina revoluționară marxistă și tradiția rusă a respingerii nihiliste a statu-quo-ului. Cu toate acestea, nu trebuie uitat că Lenin a fost un marxist devotat care a crezut cu ardoare că împlineșteviziunea revoluționară a părinților fondatori.

Pentru Lenin, marxismul era „o revelație de primit cu o convingere apodictică, care nu admite nicio îndoială sau critică radicală” (Waldemar Gurian). Aceasta este semnificația analogiei lui Antonio Gramsci între Lenin și Sfântul Pavel: Lenin a transformat o Weltanschauung salvatoare marxistă într-o practică politică globală. Revoluției bolșevice i-a fost aplicată o dialectică escatologică, iar A Treia Internațională a simbolizat universalizarea noii matrice revoluționare.

Invenția instituțională decisivă a lui Lenin—partidul bolșevic—și intervenția sa provocatoare în practica mișcării socialiste mondiale l-au entuziasmat pe filosoful maghiar Georg Lukács, unul din discipolii favoriți ai lui Max Weber, care nu a abandonat niciodată admirația sa profundă pentru fondatorul bolșevismului. Referindu-se la atașamentul absolut al lui Lukács față de viziunea lui Lenin asupra politicii, teoreticianul politic sloven, Slavoj Žižek, scrie: „Lenin-ul său a fost cel care, referitor la scindarea social democrației ruse în bolșevici și menșevici, atunci când cele două fracțiuni și-au disputat formularea explicită a cine poate fi membru de partid așa cum era definit în programul Partidului, a scris: «Uneori, soarta care va să vină a întregii mișcări proletare poate fi decisă de un cuvânt sau două din programul partidului»”. (Did Somebody Say Totalitarianism?, 116)

Trebuie să ne amintim că leninismul, ca proiect ideologic pretins coerent, monolitic, omogen, auto-suficient, a fost o creație post-1924. A fost, în fapt, rezultatul eforturilor lui Grigori Zinoviev și Iosif Stalin de a-l delegitima pe Lev Troțki prin inventarea a ceva numit „leninism”, cu totul altfel decât erezia etichetată drept „troțkism”. În același timp, bolșevismul a fost o realitate intelectuală și politică, o orientare filosofică, etică și politico-practică, totală și totalizatoare, a mișcării revoluționare mondiale.

A fost mulțumită lui Lenin faptul că o nouă formă de politică a irumpt în secolul XX, una bazată pe elitism, fanatism, devotament ferm față de cauza sacră și substituirea rațiunii critice cu credința în autointitulata „avangardă” a fanaticilor iluminați (revoluționarii de profesie). Leninismul, inițial un fenomen cultural și politic rusesc iar apoi istoric mondial, a reprezentat temelia unui sistem care s-a sfârșit cu revoluțiile din 1989 și destrămarea URSS în decembrie 1991.

Indiferent de ce anume ar putea crede cineva despre lupta anti-birocratică a lui Lenin în ultimii săi ani, sau despre inițierea de către el a Noii Politici Economice (NEP), intenția acțiunii sale a fost esențialmente opusă pluralismului politic. Natura „democrației intrapartinice” bolșevice era ostilă dezbaterii libere și competiției viziunilor și platformelor politice rivale (după cum Lenin însuși afirmase, partidul nu era un „club de discuții”).

Decizia din martie 1921 privind „interzicerea fracțiunilor”, strâns legată de insurecția marinarilor de la Kronstadt, a arătat permanenta înclinație dictatorială a bolșevismului. Persecuția împotriva unor asemenea inamici precum revoluționarii socialiști de stânga și menșevicilor confirmă faptul că, pentru Lenin și tovarășii săi, „dictatura proletariatului” însemna consolidarea continuă a controlului absolut asupra corpului politic.

Toleranța față de diversitatea culturală și acceptarea temporară a relațiilor de piață nu erau menite să deranjeze fundamentala relație de putere—dominația monopolistă a partidului și înăbușirea oricărei alternative ideologice la bolșevism. Din acest punct de vedere, nu existau mari diferențe între membrii Politburo-ului lui Lenin—Troțki, Zinoviev și inclusiv Buharin. Foarte pe scurt, dacă nu ar fi existat Lenin, nu ar fi existat totalitarism, cel puțin nu în versiunea sa stalinistă...

Pe 16 iunie 1989, La Budapesta, avea loc o ceremonie solemnă. Vreme de mai bine de treizeci de ani, Imre Nagy (1896–1958) și alți martiri ai revoluției din 1956 fuseseră demonizați de propaganda regimului Kádár drept instigatori ai conspirației contrarevoluționare. În vara anului 1989, liderii Revoluției maghiare aveau în sfârșit parte de o înhumare adecvată.

Între timp, poveștile oficiale spuse pentru a-i justifica pe cei care trădaseră revoluția și colaboraseră cu invadatorii sovietici se destrămaseră. János Kádár (1912–1989), omul care acceptase diktat-ul sovietic și condusese țara timp de trei decenii, fusese obligat să demisioneze în primăvara anului 1988. Noii lideri, Secretarul General Károly Grósz și premierul Miklós Németh, încercau din răsputeri să câștige autoritate prin relansarea întreruptei tradiții a comunismului reformist.

Avându-l pe Gorbaciov la Kremlin, timpurile erau cât se poate de potrivite pentru o ruptură cu ridicola descriere a revoluției din 1956 drept „contrarevoluție”. În interiorul Partidului Socialist al Muncitorilor din Ungaria se coagulase un din ce în ce mai puternic curent de opinie privind reabilitarea lui Nagy și a camarazilor săi. Reformatorul nonconformist Imre Pozsgay, liderul aripii liberale a elitei de partid, și Rezső Nyers, părintele reformei economice de la începutul anilor 1970, s-au alăturat opoziției democratice a țării atunci când aceasta a cerut restabilirea adevărului despre episodul 1956.

Atunci când comuniștii reformiști maghiari au încercat să se alăture procesiunii din vara anului 1989, ei au putut auzi cuvintele ireverențioase ale unui tânăr lider Fidesz (noul partid mândru de convingerile sale anticomuniste) pe nume Viktor Orbán:

„Noi, tinerii, nu înțelegem multe din lucrurile care sunt evidente generațiilor mai vârstnice. Suntem complet uluiți că aceia care s-au grăbit să calomnieze Revoluția și pe Imre Nagy au devenit brusc susținătorii politicilor fostului prim-ministru. Și nici nu înțelegem de ce liderii de partid care s-au îngrijit să învățăm după manuale care au falsificat Revoluția se grăbesc acum să atingă coșciugele ca și cum ar fi niște talismane. N-ar trebui să le fim recunoscători pentru permisiunea de a ne îngropa martirii după treizeci și unu de ani; și nici nu trebuie să le mulțumim pentru că le-au permis organizațiilor noastre să existe” (Discurs publicat în nr. 4 al revistei Uncaptive Minds din august-octombrie 1989).

În abrazivitatea sa deliberată, declarația avântatului Orbán era semnul unei imense prăpastii între iluziile revizioniste ale generațiilor anterioare și refuzul deloc ambiguu al tinerilor maghiari de a îmbrățișa oricare formă de comunism. Partidul comunist nu trebuia creditat pentru nimic: condusese țara împotriva voinței poporului și nimeni nu trebuia să-i fie recunoscător pentru subita descoperire a principiilor toleranței. Astfel, reînhumarea lui Imre Nagy din iunie 1989 a reprezentat o despărțire simbolică de ideea de reforme intra-sistemice.

În locul unei schimbări graduale din interior, strigătul de luptă era acum o ruptură decisă cu sistemul comunist și se cerea restabilirea unei ordini pluraliste bazată pe economie de piață și guvernare responsabilă. Cu trei decenii mai devreme, Nagy însuși fusese vestitorul unei astfel de abordări revoluționare. Într-o perioadă de imense riscuri personale, el demonstrase curajul de a îmbrățișa până la capăt cauza plebeilor împotriva opresorilor comuniști.

Intelighenția a jucat un rol central în răbufnirile antiautoritare maghiare anterioare, din mai multe motive: în primul rând, aceeași intelighenție fusese supusă, de-a lungul perioadei staliniste, unor groaznice persecuții; în al doilea rând, reprezentanții ei se considerau depozitarii valorilor naționale pervertite sub stalinism; în al treilea rând, ca elită luminată, cu anumite tradiții revoluționare care mergeau înapoi până la prefacerile naționale și sociale de la 1848, intelighenția s-a crezut îndreptățită să-și asume rolul dominant în lupta împotriva despotismului; și, în al patrulea rând, largi segmente ale intelighenției poloneze și maghiare, care adoptaseră anterior valorile marxismului, s-au „dezvrăjit” și au înțeles manipularea la care fuseseră supuse acele valori de către birocrațiile conducătoare.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG