Vladimir Tismăneanu

Aș vrea să dezvolt aici o observație foarte importantă făcută de Claude Lefort și Richard Pipes: leninismul a reprezentat o mutație în practica social-democrației, nu doar o continuare a moștenirilor „iluminist”-democratice ale socialismului.

La fel de semnificativ, tocmai pentru că a insistat atât de mult pe „relația de cauzalitate” și pe chinurile și temerile contrarevoluționare, istoricul german Ernst Nolte nu a înțeles pe deplin natura fascismului antibolșevic ca nou tip de mișcare revoluționară și ideologie, o rebeliune împotriva fundamentelor civilizației moderne europene.

Într-adevăr, așa cum a arătat Furet (și, mai devreme, Eugen Weber sau George Lichtheim), fascismul, în forma radicală nazistă, nu a fost pur și simplu o reîncarnare a gândirii și acțiunii contrarevoluționare. Nazismul a reprezentat mai mult decât o simplă reacție la bolșevism sau la cultul progresului și exaltarea sentimentală a umanității abstracte simbolizată de proletariat. A fost în fapt ceva complet nou, o încercare de a renova lumea prin descotorosirea de burghezie, aur, bani, parlamente, partide și toate celelalte elemente „decadente”, „iudeo-plutocratice”.

Deci fascismul nu a fost o contrarevoluție, așa cum susțineau ideologii Cominternului; mai degrabă, fascismul este în sine o revoluție. Sau, spre a folosi frazarea mai plastică a lui Roger Griffin, „săgeata timpului nu arată înapoi, ci înainte, chiar și atunci când arcașul se uită peste umăr pentru îndrumare”. Potrivit aceluiași autor, fascismul a fost „o formă revoluționară de naționalism... Mitul fundamental care inspiră acest proiect este acela că doar o mișcare populistă, care transcende clasa, o mișcare de renaștere (palingeneză) națională purificatoare, cathartică, poate stăvili avalanșa decadenței” (vezi The Nature of Fascism, p. 36, xi). Miza este reacțiunea față de „sistem”, adică față de valorile burghezo-individualiste, drepturi și instituții.

Când Lenin a dizolvat Adunarea Constituantă în 1918, el confirma de fapt un dispreț de lungă durată la adresa democrației reprezentative și a suveranității populare. Sistemul partidului-unic imitat de Mussolini și Hitler a fost astfel inventat ca o nouă formă de suveranitate care disprețuia indivizii, fragmentarea, dezbaterea și dialogul. Pe data de 6 ianuarie 1918, celebrând disoluția pluralismului, Pravda titra următoarele:

„Ticăloșii de bancheri, capitaliști și moșieri, aliații lui Kaledin, Dutov, sclavii dolarului american, trădătorii, eserii de dreapta [facțiunea considerată de dreapta a socialiștilor revoluționari] cer toate puterile pentru ei înșiși și stăpânii lor—inamici ai poporului, în Adunarea Constituantă. Ei recunosc doar de formă cerințele populare pentru pământ, pace și participare, dar în realitate au încercat să lege o funie de gâtul autorității socialiste și revoluției. Dar muncitorii, țăranii și soldații nu vor cădea în ispita minciunilor celui mai rău dintre socialisme. În numele revoluției socialiste și al republicii sovietice socialiste, aceștia își vor goni deopotrivă ucigașii declarați și ascunși” (vezi Richard Pipes, The Russian Revolution, pp. 554-55).

Una dintre cele mai acerbe reacții la decizia lui Vladimir Lenin, Lev Troțki, Grigori Zinoviev, Iakov Sverdlov și tovarășilor acestora de a lichida rămășițele democrației în Rusia a fost consemnată din partea încarceratei gânditoare marxiste polono-germane, Rosa Luxemburg, în manuscrisele acesteia asupra Revoluției Ruse. În a sa trilogie, Leszek Kołakowski citează comentariul lui Luxemburg: „Libertate doar pentru adepții guvernului, doar pentru membrii unui singur partid, oricât de numeroși—asta nu e libertate. Libertatea trebuie să fie mereu pentru aceia care gândesc diferit”. Kołakowski a surprins cu acuratețe esența criticii Rosei Luxemburg la adresa bolșevismului:

„Socialismul a fost o mișcare istorică vie și nu poate fi înlocuit de către decrete administrative. Dacă treburile publice nu au fost discutate judicios, ele vor deveni sfera unui cerc restrâns de oficiali iar corupția va fi inevitabilă. Socialismul a cerut o transformare spirituală a maselor și nu există niciun mod în care terorismul poate înfăptui asta: trebuie să existe democrație nelimitată, o opinie publică liberă, libertate a alegerilor și a presei, dreptul la adunări și la liberă asociere. Altminteri, singura parte activă a societății va fi birocrația: o coterie de lideri care ordonă, în vreme ce sarcina muncitorilor va fi să-i aplaude. Dictatura proletariatului ar fi înlocuită de dictatura unei clici” (Principalele curente ale marxismului).

Copleșit de revelațiile celui de-al XX-lea Congres al PCUS, liderul comunist polonez Bolesław Bierut murea în martie 1956. Ceea ce-a urmat a fost o imensă luptă pentru putere între diferitele facțiuni ale elitei de partid.

Pentru a înțelege caracteristicile comunismului din Polonia este necesar să ne referim la originile intelectuale și politice ale partidului, precum și la tribulațiile sale sub Stalin. Inițial, Partidul Comunist Polonez clandestin a fost unul din cele mai puțin înregimentate partide leniniste est-europene. Stalin i-a disprețuit profund pe bătrânii lideri ai comunismului polonez și le-a pus la cale exterminarea în timpul Marii Epurări.

În 1938, Partidul Comunist Polonez a fost dizolvat printr-un decret al Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste, care a acuzat partidul polonez de a fi un cuib de „spioni” și „agenți provocatori” ai poliției secrete. Aceea a fost o lovitură serioasă aplicată de Plăieșul de la Kremlin grupului politic care deja suportase consecințele psihologice ale statutului său ilegal: suspiciune, sectarism, lipsa imaginației politice.

Unul din principalele motive pentru care Stalin nu-i suporta pe comuniștii polonezi, așa cum a arătat-o și Isaac Deutscher, trebuie că avea legătură cu niciodată abandonata tradiției a luxemburgismului. Vedetele comunismului polonez se formaseră în buna tradiție radical socialistă a Rosei Luxemburg și aveau prea puține motive pentru a-l respecta sau iubi pe Stalin, deși, într-adevăr, considerau Uniunea Sovietică simbolul celor mai bune speranțe ale lor. În același timp, ar trebui să ținem minte că Partidul Comunist Polonez fusese nemilos bolșevizat la sfârșitul anilor 1920 și începutul anilor 1930, iar militanții săi acceptaseră verdictul Cominternului fără vreun gest de protest.

Isaac Deutscher a pus în mod corect următoarele întrebări despre efectele stalinismului asupra elitei comuniste poloneze:

„Cum s-a putut, trebuie să ne întrebăm, ca un Partid care se mândrea cu decenii de luptă clandestină și o lungă (șaptezeci de ani!) și măreață tradiție marxistă, să se supună acestui oribil ultraj—fără un protest, fără nicio încercare de a-și apăra liderii și militanții martirizați, fără ca măcar să încerce să-i apere onoarea și fără a declara că, în pofida sentinței la moarte semnate de Stalin, va trăi și lupta mai departe? Cum s-a putut întâmpla așa ceva? Pentru a-i înțelege prăbușirea completă, trebuie să fim pe deplin conștienți de coroziunea morală la care a expus stalinismul, vreme de mai mulți ani, comunismul polonez”. (vezi eseul său, „Tragedia comunismului polonez”, în Marxism, Wars and Revolutions).

Partidul Comunist Polonez a redevenit o forță politică activă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, mai ales prin rezistența anti-nazistă. Principalul lider al partidului a fost Władysław Gomułka (1905–1982), care, după eliberarea țării, a devenit Secretar General al formațiunii politice. Însă Gomułka a fost în cele din urmă îndepărtat de mai puternica facțiune moscovită condusă de Bolesław Bierut (1892–1956), Hilary Minc (1905–1974) și Jakub Berman (1901–1984). Și-a petrecut anii intensei terori staliniste în Polonia, în arest la domiciliu.

Printre trăsăturile marcante ale culturii politice poloneze în prima decadă a regimului comunist s-au numărat persistența naționalismului, slăbiciunea ideologiei marxist-leniniste și autoritatea politică a Bisericii Catolice. În pofida permanentului război ideologic purtat de comuniști împotriva Bisericii, catolicismul a continuat să fie o forță magnetică pentru polonezi. Pe măsura destalinizării din Uniunea Sovietică, elita comunistă poloneză a început să se împartă în cei favorabili liberalizării și fundamentaliștii pentru care nu exista niciun motiv de a renunța la dogmele tradiționale.

Gomułka a fost eliberat din domiciliul său forțat în 1954, iar acuzațiile împotriva unei așa-zise devieri „naționaliste” au fost uitate. În 1955, Polonia a devenit un teren fertil pentru aprinse dezbateri intelectuale în care concepții învechite erau drastic criticate de către intelectuali din ce în ce mai temerari. Aceștia din urmă fuseseră, desigur, animați de revelațiile celui de-Al XX-lea Congres al PCUS. Așa se face că, până în 1956, apăruseră peste 2.000 de cluburi de discuții care examinau fără nicio opreliște cele mai spinoase chestiuni din trecutul și prezentul țării. Într-adevăr, redeșteptarea interesului pentru opinia publică a reanimat o asediată societate civilă poloneză.