Vladimir Tismăneanu

Unul din exemplarele frapante ale ascensiunii populismului la începutul anilor 1990 în fosta Europă sovietizată a fost István Csurka (1934–2012). Scriitor naționalist, fondator al Forumului Democratic Maghiar, a fost campionul unui stil xenofob turbat care i-a făcut pe mulți maghiari să-l compare la acea dată cu demagogul francez Jean-Marie Le Pen.

În august 1992, Csurka dezlănțuia o adevărată furtună politică atunci când publica în ziarul partidului său un manifest în favoarea unui răspuns autoritar la ceea ce percepea a fi o conspirație anti-maghiară orchestrată de evrei, comuniști, liberali, Fondul Monetar Internațional, bancheri, ș.a.m.d.

Practic, toate obsesiile mișcărilor populiste anti-capitaliste puteau fi detectate în declarația apocaliptică a lui Csurka: „Vorbim de fapt de lupta între două tabere: un centru național... și un bloc stângist, care este de neîntrecut în radicalismul lui anticomunist, dar care a încercat să conserve regimul aflat la putere după 1945. În mod natural, acest lucru include garanția influenței evreiești, însă prezervarea pozițiilor financiare și perpetuarea puterii reprezintă cel mai important proiect”.

István Csurka, Gheorghe Funar sau Vladimír Mečiar, despre care am mai scris în blogul trecut, au reprezentat un stil politic care insista pe necesitatea unui lider puternic care să pună capăt haosului democratic și să amuțească vocile independente. Toți aceștia au exploatat cu viclenie nevoia umană de identitate și au propus formele colective de apartenență ca panaceu al anxietății individuale. Într-un anumit sens, situația de la începutul anilor ’90, la fel ca perioada care a urmat crizei din 2008, a adus aminte de sindromul Weimar al disperării culturale analizat atât de strălucit de către Erich Fromm și Fritz Stern: o societate de masă a indivizilor atomizați și un sentiment al neajutorării universale care duce la nevoia „salvatorului magic”.

Imediat după căderea comunismului, Havel a propus compatrioților săi un nou model de politică, unul care ar fi trebuit să meargă dincolo de constrângerile ideologice convenționale. Fosta lui ambasadoare în Statele Unite, Rita Klímová, spunea că Havel a introdus toleranța în politică. Într-adevăr, politica lui Havel a respins în mod consistent identitățile colective bazate pe exclusivism și intoleranță. Ideea lui de politică a fost înrădăcinată în convingerea că drepturile și responsabilitățile omului ar trebui să prevaleze asupra conformismului și înregimentării ideologice.

Într-un eseu scris la scurt timp după demisia sa din 1992, Havel respingea ideea politicii ca manipulare a puterii și opiniei publice, ca spațiu lipsit de moralitate. În acest articol din New York Review of Books, scria:

„Politica adevărată, cea care-și merită numele, și, în orice caz, singura politică pentru care simt devotament, este pur și simplu deservirea celor mai apropiați: deservirea comunității și a celor care vin după noi. Rădăcinile ei profunde sunt morale pentru că este o responsabilitate exprimată prin acțiune, către și pentru întreg, o responsabilitate care este ceea ce este—o responsabilitate mai «înaltă», care izvorăște din convingerea conștientă sau subconștientă că moartea noastră nu încheie nimic, pentru că totul va fi mereu înregistrat și evaluat în altă parte, undeva «deasupra noastră», în ceea ce numesc «memoria Ființei», aspect integral al ordinii secrete a cosmosului, al naturii și al vieții, lucruri pe care adepții le numesc Dumnezeu...” (Paradisul pierdut).

Așadar, confruntată cu provocările Realpolitik-ului cinic, filosofia lui Havel și-a arătat limitele. A fost poate prea idealistă, deci lipsită de putere. Noile mișcări și partide, fascinate de identitățile etnice, au câștigat teren și au generat un alt spațiu al politicii în care demagogi de toate culorile pot ieși la rampă.

Havel și ceilalți intelectuali disidenți afini au pariat pe adevăr și moralitate, în timp ce adversarii lor au glorificat politica invidiei, resentimentului și urii. Două registre politice, două sisteme de convingeri s-au ciocnit în acest conflict: încrederea în valorile liberale, convingerea că drepturile individuale sunt indispensabile societății deschise; și exaltarea substantivelor colective precum națiune, stat, biserică.

Acest ultim sistem de credință a devenit în deceniile de după 1989 un alibi al ascensiunii profeților post-comuniști și a șarlatanilor ideologici. Ar fi destul să ne amintim violențele din fosta Iugoslavie și manipularea retoricii salvării naționale de către Slobodan Miloșevici și acoliții săi...

Demisia lui Václav Havel din iulie 1992 a închis un capitol—probabil cel mai eroic—din drama eliberării Europei de Est de sub dominația comunistă. A arătat că despărțirea de leninism nu duce în mod necesar la o ordine democratică și că oamenii, supuși timp de decenii îndoctrinării ideologice, au interiorizat forme de agresivitate care nu se vor dispărea așa de ușor.

Așa cum a spus-o la acea dată Havel însuși, demisia avea legătură cu larga respingere a valorilor în care credea: civilitate, demnitate, comunicare rațională și încredere. Încă de la începutul anilor ’90, „traiul în adevăr” s-a dovedit a fi la fel de dificil după comunism cum fusese înainte. Întoarcerea sa ca prim președinte al Cehiei, în 1993, a fost o consolare palidă pentru eșecul de a-i convinge pe politicienii cehi și slovaci să mențină federația și să transceandă interesele imediate și adesea meschine.

Această înfrângere simbolică a lui Havel a avut reverberații dincolo de domeniul politicii. A arătat că proiectul unui polis emancipat, așa cum îl formulaseră filosofii societății civile est-europeni, a avut tendința de a exagera puterea normativă, regulatoare și constitutivă a unor astfel de concepte precum societate civilă, dialog sau raționalitate.

În toate societățile post-comuniste, au existat forțe adânc înrădăcinate care au negat și contrazis filosofia universalistă a drepturilor omului. Uneori, ele au luat forma acelor mișcări ale furiei, răzbunării și urii, izbucniri colective de nemulțumire și intoleranță care au adus aminte de mirajele fasciste de masă ale perioadei interbelice. În alte ocazii, ele au fost pur și simplu expresii incipiente ale frustrărilor și umilințelor sociale.

Exploatând fațada democrației de masă, partidele și mișcările populiste au pus în pericol nu doar instituțiile pluraliste ale societăților post-comuniste, ci și pacea continentală. În cuvintele lui Jan Urban, fost președinte al Forului Civic din Cehoslovacia, ruptura federației a afectat, cel puțin până la extinderea spre est a Uniunii Europene, stabilitatea întregii regiuni:

„Semnificația istorică a Cehoslovaciei a fost tocmai supranaționalitatea ei bazată pe principiul loialității cetățenilor față de statul democratic multinațional. Democrația a fost o valoare plasată mai bine ca naționalitatea bazată pe limbă. Statul cehoslovac ar fi trebuit să fie fundamentul unui arc de state naționale. Situată în inima Europei Centrale, o regiune impregnată de limbi și culturi, Cehoslovacia ar fi trebuit să fie puntea de legătură și locul de întâlnire al tuturor”.

Pe fundalul ruinei morale a post-comunismului, având modernele partide liberale într-o fază embrionară, mișcările autoritar-populiste au subminat constant fragilele instituții democratice. Ca martori ai lucidității, intelectualii au fost scoși adesea țapi ispășitori, criticați ca „inamici publici”, „bufoni subversivi” care ar atenta la consensul omogen național.

Exemplele n-au lipsit. Să ne aducem aminte că unul din candidații prezidențiali la alegerile românești din septembrie 1992 a fost Gheorghe Funar, primar al Clujului și campion al fundamentalismului românesc. Agenda lui, recitată turbat la postul național de televiziune, includea interzicerea a tot ceea ce este „ne-românesc” (adică publicațiile independente și critice), limitarea drepturilor educaționale pentru minoritatea maghiară, întărirea zonelor de poliție secretă și armată, interzicerea operațiunilor Fundației Soros în România.

Erau zorii—azi mult prea familiari, din păcate—unei atitudini reacționare anti-democratice vădite. Este adevărat, Funar n-a reușit în 1992, însă discursul lui s-a perpetuat de-a lungul ultimelor trei decenii prin apelul la „cei obidiți”, potențialele victime ale perioadei de tranziție, la cei prost informați, la panicata clasă muncitorească industrială, ș.a.m.d.

În multe privințe, retorica lui Funar a fost similară limbajului politic profesat de fostul premier slovac Vladimír Mečiar, cel care a grăbit destrămarea federației. Un foarte combativ fost comunist (fusese, într-adevăr, pugilist amator), Mečiar s-a opus și el, cât se poate de vehement, „coruptelor valori capitaliste”.

Deși exclus din Partidul Comunist imediat după invazia sovietică din august 1968, Mečiar n-a fost niciodată un disident, rămânând atașat valorilor colectiviste. În pofida acuzațiilor de la acea vreme privind o posibilă colaborare a sa cu poliția secretă comunistă, popularitatea lui Mečiar a crescut nestingherită printre slovaci, care au preferat să respingă aceste acuzații drept mașinațiuni politice ale cehilor...