Vladimir Tismăneanu

Esența și misterul experiențelor totalitare ale secolului al XX-lea sunt de găsit în cele ce urmează: „Respingerea completă a tuturor barierelor și tuturor constrângerilor pe care politicul, civilizația, moralitatea, religia, sentimentele naturale de compasiune și ideile universale de fraternitate le-au ridicat spre a modera, reprima sau sublima potențialul uman pentru violență individuală sau colectivă” (Pierre Hassner).

Similitudinile existente între experimentele comunist și fascist (rolul determinant al partidului, preeminența ideologiei, omniprezenta poliție secretă, fascinația tehnologică, cultul frenetic al „Omului Nou”, celebrarea cvasi-religioasă a liderului carismatic) nu ar trebui să oblitereze diferențe la fel de importante (una dintre acestea fiind absența proceselor-spectacol naziste sau epurările permanente în interiorul partidului).

Cu toate acestea, istoricul Eugen Weber observa cu multă judiciozitate că „distincția dintre fascism și comunism este mai curând relativă decât absolută, mai degrabă dinamică decât fundamentală.” În aceste condiții, cineva ar putea pune aceeași întrebare ca Weber: „Nu este această similitudine fundamentală între convingerile și sistemele totalitare cel puțin la fel de importantă ca diferențele lor de viziune?” De-a lungul carierei mele academice, am încercat să mă angajez într-un dialog permanent cu cele mai influente contribuții la aceste importante întrebări morale și politice. Secolul al XX-lea a fost chinuit de dureroase polarizări ideologice, ale căror efecte continuă să ne bântuie și astăzi.

Mă aflu în total acord cu gânditorul politic Pierre Hassner, referitor la ideea că în ciuda diferențelor dintre stalinism și nazism, caracteristica lor comună fundamentală a fost frenezia genocidară. Sau, spre a folosi formula Sheilei Fitzpatrick și a lui Michael Geyer, „fenomenul gulagului, ca manifestare a violenței de stat sovietice, și al Holocaustului, ca loc central al terorii naziste, transmite inechivocul mesaj potrivit căruia cele două regimuri erau puse pe genocid [sublinierea mea]” (Beyond Totalitarianism).

Pe de altă parte, atât stalinismul, cât și nazismul, au căutat „inamici concreți” și au operat cu noțiunile de vinovăție colectivă și chiar genetică. În mod evident, ficțiunea bolșevică stigmatiza „păcatele” politice, în vreme ce Weltanschauung-ul nazist reifica deosebirile genetice. Cu ocazia foarte însemnatului său toast din 7 noiembrie 1937, ținut în contextul celei de-a 20-a aniversări a loviturii bolșevice, așa cum a fost consemnat în propriul jurnal de către liderul Comintern, Gheorgi Dimitrov, un discurs destinat doar elitei partidului și celei a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne (NKVD), Stalin spunea:

„Oricine atentează la distrugerea unității statului socialist, oricine caută să-i desprindă părți sau naționalități—acel om este un dușman, un dușman de moarte al popoarelor din URSS. Iar noi vom distruge fiecare astfel de inamic, chiar de va fi fost un vechi bolșevic; îi vom distruge toate rubedeniile, familia sa. Vom distruge fără milă pe oricine care, prin faptă sau gânduri,—da, gândurile sale—amenință unitatea statului socialist. Pentru nimicirea completă a tuturor dușmanilor, ei înșiși și rubedeniile lor! (Exclamații de asentiment: Pentru marele Stalin!)”

În același timp, aparatul de partid nu a jucat un rol atât de puternic în Germania nazistă precum în Rusia lui Stalin. În realitate, Hitler l-a invidiat pe Stalin pentru a fi fost capabil să instileze ofițeri politici în armată, pe post de gardieni ideologici. Istoricul Ian Kershaw subliniază faptul că până și atunci când Martin Bormann a preluat conducerea partidului, în mai 1941, aducând „ingerința partidului nazist și posibilitatea de intervenție în modelarea direcției noi a liniei politice”, contradicțiile interne și incoerențele statului național-socialist s-au menținut.

Partidul nazist (NSDAP) nu s-a bucurat niciodată de același statut carismatic pe care l-a câștigat avangarda bolșevică. În Germania lui Hitler, loialitatea era îndreptată către Führer ca încarnare a sentimentului nealterat de apartenență la aceeași comunitate völkisch. În Rusia lui Stalin, supunerea fanaticilor s-a îndreptat spre lider în așa măsură încât îl priveau ca pe însăși întruparea înțelepciunii partidului.

Când a afirmat că doar cadrele decid totul, Stalin o credea cu tărie (el fiind arbitrul ultim al avansărilor în grad și simțămintelor): „Foarte multe se spun despre marii lideri. Dar o cauză nu este niciodată câștigată dacă nu există condițiile prielnice. Și principalul lucru aici îl constituie cadrele de mijloc... Ele sunt cele care aleg liderul, care explică maselor poziția noastră și se asigură de succesul cauzei noastre. Ele nu încearcă să treacă peste condiția lor; nici măcar nu le remarci... Generalii nu pot face nimic fără un corp de ofițeri”.

După anii „idilici” 1944–1945, când sovieticii au pretins că n-ar intenționa să stabilească regimuri comuniste în Europa Centrală și de Est, lucrurile au început să se schimbe dramatic. Războiul Rece a devenit din ce în ce mai intens. Războiul civil din Grecia, care începuse în 1944, a intrat într-o etapă mai violentă, Occidentul și-a înăsprit opoziția față de tacticile insurecționale comuniste din variile țări, iar Stalin a ajuns la concluzia că era momentul să abandoneze orice retorică liniștitoare despre fronturile populare și coalițiile naționale.

La Kremlin se ajunsese într-o fază a luptelor sălbatice pentru putere. Două facțiuni rivalizau pentru poziția dominantă în anturajul îmbătrânitului despot. Pe de-o parte, erau aparatcicii moscoviți conduși de Gheorghi Malenkov și Lavrenti Beria. De cealaltă, din ce în ce mai obsedați în a-i demonstra lui Stalin angajamentul neobosit față de principiile luptei de clasă internaționale, se situau fostul șef de partid din Leningrad Andrei Jdanov și asociații săi.

Pentru Jdanov, susținerea britanică a forțelor anticomuniste din Grecia și apoi decizia Statelor Unite de a ajuta refacerea economică în Europa de Vest prin Planul Marshall erau indicii clare că vremea antantei (sau înțelegerii) cu foștii aliați „burghezi” ajunsese la sfârșit. Potrivit acelui sacerdot al ortodoxiei staliniste, începea o nouă etapă a luptei ireconciliabile dintre forțele păcii și progresului și acelea alea reacțiunii și războiului. Nu mai exista nicio posibilitate pentru „căile naționale către socialism”.

Strigătul de luptă al lui Jdanov adresat tuturor comuniștilor și „forțelor progresiste” viza strângerea rândurilor în jurul Uniunii Sovietice, „fortăreața visurilor umanității de egalitate și fericire”. Această teorie formulată de Jdanov, la acea dată principalul adjunct al lui Stalin și țarul ideologic de la Kremlin, avea să fie „alfa și omega” internaționalismului comunist până la moartea lui Koba, în martie 1953.

Jdanov și-a deslușit strategia intensificării războiului de clasă internațional și a elaborat implicațiile pentru Europa de Est într-o întâlnire secretă care a avut loc în Polonia la Szklarska Poręba în septembrie 1947. Cu acea ocazie, reprezentanții partidelor comuniste bulgar, cehoslovac, francez, italian, polonez, român, sovietic și iugoslav s-au întrunit pentru a pune la punct un răspuns comun la ceea ce Stalin identificase drept noul comportament agresiv al imperialismului american. Conclavul a culminat prin crearea Biroului de Informații al Partidelor comuniste și muncitorești cu sediul la Belgrad. Zămislirea acestei noi instituții, numită de obicei Cominform, indica dorința Moscovei de a ține sub control tendințele centrifuge din lumea comunistă.

Deși era văzut ca un succesor al Cominternului, acestui Birou îi lipseau statura și influența globală a defunctei Internaționale. Spre exemplu, el nu includea unele din cele mai influente partide angajate la acel moment în războaie civile (partidele comuniste chinez și grec). Și mai simptomatică era absența albanezilor și est-germanilor, ceea ce însemna că acest Cominform nu includea toate partidele comuniste europene conducătoare în mod real sau potențial.

Comuniștii iugoslavi au fost printre cei mai vocali în a cere acțiuni coordonate împotriva Occidentului și și-au acuzat colegii din Italia și Franța de „defetism”, „capitulaționism” și „oportunism de dreapta”. La momentul întâlnirii secrete de la Szklarska Poręba, prestigiul lui Jdanov în Uniunea Sovietică și printre comuniștii din întreaga lume era la apogeu.

Trecuse doar un an de când acesta îi atacase pe poeta Anna Ahmatova și pe satiristul Mihail Zoșcenko pentru o așa-zisă deviere de la dogmele realismului socialist, potrivit căruia „reprezentarea artistică a realității trebuie legată de sarcina transformării și educării ideologice a muncitorilor în spiritul socialismului”. În timpul campaniei anticulturale din 1946, Jdanov formulase, de altfel, teoria șovină, profund anti-occidentală a pretenției Marii Rusii la superioritate morală, precum și obligația intelectualilor de a se conforma cât se poate de strict directivelor de partid. Voi mai reveni asupra întâlnirii din Polonia și efectelor jdanovismului asupra configurației postbelice a lumii...