Vladimir Tismăneanu

Născut la Târgu Mureș în 1953, poetul, dizidentul și activistul civic Géza Szőcs s-a stins din viață pe 5 noiembrie 2020 la Budapesta. A murit de coronavirus, asemeni altui disident din anii lui Ceaușescu, Paul Goma. Era președintele PEN Clubului maghiar și consilier personal pe probleme de cultură al premierului Viktor Orban. Situație paradoxală ţinând cont de atașamentul său pentru ceea ce putem numi tradiția europeană din literele maghiare, atât de diferită de opţiunile lui Orban și ale partidului Fidesz. Géza știa acest lucru și a încercat să definească situația: „Sunt unii care spun că n-am devenit o figură definitorie în literatură pentru că prietenii mei politici nu-mi înțeleg poemele, iar cei care le înțeleg nu sunt prietenii mei politici”.

În România, în anii 80, Géza a fost editorul revistei samizdat „Contrapuncte” (Ellenpontok), a fost urmărit, arestat și interogat de Securitate, și-a menţinut nealterată verticalitatea. Textele publicate în contracultura disidentă erau palme date cenzurii literaturii maghiare dintr-o Românie tot mai autarhica și mai xenofobă. Géza a simțit direct efectele politicii de „omogenizare” practicată de regim, a înțeles că rezistența civică este singura strategie menită sa salveze valorile reale.

Între 1986 și 1990 a beneficiat de azil politic în Elveția. A colaborat intens cu secţia maghiară a postului de radio Europa Liberă. A revenit la Cluj, a devenit senator UDMR. S-a stabilit apoi în Ungaria. Credea sincer într-o identitate transilvană, îl enervau naționalismele stridente. Era un susținător al tradiţiilor maghiare, însă nu unul din categoria fundamentalismului etnicist.

În anii din urmă, s-a remarcat prin criticile aduse obsesiilor anti-Soros, inclusiv a pozițiilor prietenului său politic, premierul Orban. Géza, pe care l-am cunoscut încă din octombrie 1987, nu era omul reflexelor automate, al adeziunilor mecanice. Intervenția sa la conferința internațională pe care am organizat-o la New York în 1987 era un apel pentru respectarea demnității intelectualilor din Europa de Est. Textul este inclus în volumul „Debates on the Future of Communism”, publicat la editura Macmillan în 1990, pe care l-am coordonat împreună cu Judith Shapiro. Alți autori: Mihai Botez, Agnes Heller, Ferenc Feher, Miklos Haraszti, Dorin Tudoran, Aleksandr Zinoviev, Carlos Alberto Montaner, Jan Vladislav.

Numele lui Géza Szőcs aparține, neîndoios, acelui domeniu al memoriei pe care îl numesc istoria onoarei în Europa Centrală și de Est. Să se odihnească în pace…

Revoluțiile din 1989–1991 au dat o lovitură mortală pretenției ideologice potrivit căreia viața umană poate fi structurată în acord cu design-uri științifice propuse de un stat major sau doctrinari revoluționari. Aceste mișcări au contracarat apoteoza dominării birocratice prin centralitatea drepturilor omului. „A vedea precum un stat”, spre a folosi formula lui James C. Scott, s-a dovedit a fi o strategie cu consecințe catastrofice.

Anumiți oameni au aclamat aceste revoluții tocmai pentru că erau non-iacobine, non-teleologice și non-ideologice. Erau anti-utopice deoarece refuzau să urmeze orice plan dinainte stabilit. Accentuând ideea caracterului non-utopic al Cartei 77, Václav Havel a descris elocvent fundamentul pe care s-a clădit rezistența care a alimentat prefacerea revoluționară din 1989: „Un aspect esențial al atitudinii «disidente» este că ea vine din realitatea umanului aici și acum. Acordă o importanță mai mare unor adesea repetate și consistente acțiuni concrete […] mai degrabă decât unor soluții fundamental abstracte și plasate într-un viitor incert”.

Revoluțiile din 1989 au umplut golul dintre existența publică și cea privată prin restabilirea unor „relații umane autentice, care să prezerve comunicarea directă și reală a vieții private, fiind în același timp influente politic, contrapondere la statul birocratic și opresiv”. (vezi contribuția lui Ivars Ijabs în volumul coordonat de Serguei Oushakine, In Marx’s Shadow)

Cu excepția unor concepte vag definite precum „societate civilă”, „reîntoarcerea la Europa” și „suveranitate populară”, aceste revoluții s-au produs în absența și în pofida vreunei ideologii. Și pentru că ideologia devenise doar o justificare a minciunilor de stat, coerciției, terorii și violenței, disidenții—de la Soljenițîn la Havel—au insistat asupra nevoii de depășire a schizoidelor himere ideologice și de redescoperire a puterii de galvanizare a unor concepte precum demnitate, identitate, civilitate, adevăr, transparență, încredere și toleranță.

De pildă, filosoful ceh Jan Patočka (1907–1977), el însuși victimă a comunismului pentru rolul central jucat în crearea Cartei 77, considera că ceea ce aveau în comun disidenții Andrei Saharov și Aleksandr Soljenițîn „era un anumit sentiment al adevărului propriei umanități care eclipsa orice sloganuri dogmatice sau avantaje materiale ce le-ar fi putut fi oferite”. Ca răspuns la pretenția totalistă a mișcării totalitare, disidenții au reafirmat ceea ce același Patočka a conceptualizat drept „grija pentru suflet”. De aceea, comunismul s-a trezit confruntat cu indivizi care respingeau atât „traiul în minciună”, cât și orice poziții mesianice.

Politologul leton Ivars Ijabs chiar remarca în analizele sale că aceasta ar putea fi o explicație inclusiv pentru ceea ce a urmat după 1989: „Ideea traiului în adevăr a lui Václav Havel, precum și noul evoluționism al lui Adam Michnik, antipolitica lui György Konrad și alte concepții disidente sunt, de fapt, strategii ale rezistenței pe termen lung—nicidecum instrucțiuni pentru societățile civile după restabilirea democrațiilor liberale”.

După prăbușirea ordinii leniniste, peisajul moral al postcomunismului a fost marcat de confuzie, uri veninoase, dorințe nesatisfăcute și nesfârșite gâlcevi. Acesta este buimăcitorul, adesea înfricoșătorul teritoriu în care își fac reapariția mitologiile politice.

În cuvintele aceluiași Havel, „căderea comunismului a distrus acel înveliș al uniformității, iar lumea a fost surprinsă moțăind de explozia unor neanticipate diferențe ascunse sub el, fiecare dintre ele—după atât de mult timp petrecut în umbră—simțind o nevoie naturală de a atrage atenția asupra ei, de a-și sublinia unicitatea și deosebirea față de celelalte” (The Post-Communist Nightmare).