Revoluțiile din 1989–1991 au dat o lovitură mortală pretenției ideologice potrivit căreia viața umană poate fi structurată în acord cu design-uri științifice propuse de un stat major sau doctrinari revoluționari. Aceste mișcări au contracarat apoteoza dominării birocratice prin centralitatea drepturilor omului. „A vedea precum un stat”, spre a folosi formula lui James C. Scott, s-a dovedit a fi o strategie cu consecințe catastrofice.
Anumiți oameni au aclamat aceste revoluții tocmai pentru că erau non-iacobine, non-teleologice și non-ideologice. Erau anti-utopice deoarece refuzau să urmeze orice plan dinainte stabilit. Accentuând ideea caracterului non-utopic al Cartei 77, Václav Havel a descris elocvent fundamentul pe care s-a clădit rezistența care a alimentat prefacerea revoluționară din 1989: „Un aspect esențial al atitudinii «disidente» este că ea vine din realitatea umanului aici și acum. Acordă o importanță mai mare unor adesea repetate și consistente acțiuni concrete […] mai degrabă decât unor soluții fundamental abstracte și plasate într-un viitor incert”.
Revoluțiile din 1989 au umplut golul dintre existența publică și cea privată prin restabilirea unor „relații umane autentice, care să prezerve comunicarea directă și reală a vieții private, fiind în același timp influente politic, contrapondere la statul birocratic și opresiv”. (vezi contribuția lui Ivars Ijabs în volumul coordonat de Serguei Oushakine, In Marx’s Shadow)
Disidenții—de la Soljenițîn la Havel—au insistat asupra nevoii de depășire a schizoidelor himere ideologice
Cu excepția unor concepte vag definite precum „societate civilă”, „reîntoarcerea la Europa” și „suveranitate populară”, aceste revoluții s-au produs în absența și în pofida vreunei ideologii. Și pentru că ideologia devenise doar o justificare a minciunilor de stat, coerciției, terorii și violenței, disidenții—de la Soljenițîn la Havel—au insistat asupra nevoii de depășire a schizoidelor himere ideologice și de redescoperire a puterii de galvanizare a unor concepte precum demnitate, identitate, civilitate, adevăr, transparență, încredere și toleranță.
De pildă, filosoful ceh Jan Patočka (1907–1977), el însuși victimă a comunismului pentru rolul central jucat în crearea Cartei 77, considera că ceea ce aveau în comun disidenții Andrei Saharov și Aleksandr Soljenițîn „era un anumit sentiment al adevărului propriei umanități care eclipsa orice sloganuri dogmatice sau avantaje materiale ce le-ar fi putut fi oferite”. Ca răspuns la pretenția totalistă a mișcării totalitare, disidenții au reafirmat ceea ce același Patočka a conceptualizat drept „grija pentru suflet”. De aceea, comunismul s-a trezit confruntat cu indivizi care respingeau atât „traiul în minciună”, cât și orice poziții mesianice.
Politologul leton Ivars Ijabs chiar remarca în analizele sale că aceasta ar putea fi o explicație inclusiv pentru ceea ce a urmat după 1989: „Ideea traiului în adevăr a lui Václav Havel, precum și noul evoluționism al lui Adam Michnik, antipolitica lui György Konrad și alte concepții disidente sunt, de fapt, strategii ale rezistenței pe termen lung—nicidecum instrucțiuni pentru societățile civile după restabilirea democrațiilor liberale”.
După prăbușirea ordinii leniniste, peisajul moral al postcomunismului a fost marcat de confuzie, uri veninoase, dorințe nesatisfăcute și nesfârșite gâlcevi. Acesta este buimăcitorul, adesea înfricoșătorul teritoriu în care își fac reapariția mitologiile politice.
În cuvintele aceluiași Havel, „căderea comunismului a distrus acel înveliș al uniformității, iar lumea a fost surprinsă moțăind de explozia unor neanticipate diferențe ascunse sub el, fiecare dintre ele—după atât de mult timp petrecut în umbră—simțind o nevoie naturală de a atrage atenția asupra ei, de a-și sublinia unicitatea și deosebirea față de celelalte” (The Post-Communist Nightmare).