Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

A existat (și există încă) în Europa Centrală și de Est o anumită nostalgie pentru vremurile când Praga, Budapesta, Bucureștiul și Varșovia erau adevărate capitale europene, leagănul unor îndrăznețe experimente culturale situate în avangarda modernității artistice.

Pentru a oferi câteva exemple: în timpul primelor decenii ale secolului XX, Franz Kafka și-a scris povestirile și romanele la Praga, iar Budapesta a fost „cartierul general” al unui febril mediu intelectual, ilustrat de nume precum Georg Lukács, Arthur Koestler sau Béla Bartók. În ceea ce privește Bucureștiul, aici și-au făcut debutul literar, în perioada interbelică, autori precum Eugen Ionescu, Mircea Eliade sau Emil Cioran.

În această parte a lumii, fantomele trecutului continuă să bântuie imaginația colectivă. Uneori, ele contribuie la pace și reconciliere; alteori, ele inspiră și mobilizează resentimente și animozități. Pentru a fi capabili să înțelegem actualul mozaic etnic, politic și cultural, precum și implicațiile pentru viitor, este vital să revizităm experiența istorică a țărilor est-europene în perioada 1918–1945, deci înainte de ascensiunea regimurilor comuniste după a doua conflagrație mondială.

Ar putea părea un clișeu, însă pentru națiunile Europei de Est, trecutul precomunist este un adevărat prolog. Aceste națiuni, ale căror cetățeni au intrat în comunism cu o experiență limitată a valorilor democratice (de pildă, libertatea de exprimare), ar putea astfel să organizeze mai bine sisteme politice tolerante și non-autoritare. În același timp, reconstrucția democratică din toate aceste țări a depins și depinde de capacitatea lor de a face față moștenirii multor chestiuni etnice, sociale și politice nerezolvate.

Ieșirea din comunism a generat erupția unor mult timp refulate forțe explozive, însă, așa cum spunea filosoful politic francez Jean-François Revel, vechile probleme sunt deopotrivă noi probleme, caracteristice secolului XXI—adică insolubile în absența democrației și statului de drept.

Pe parcursul secolului al XIX-lea, Europa de Est a făcut pur și simplu parte din Răsărit. Să fim înțeleși, Occidentul știa de existența ungurilor, românilor și polonezilor, însă atitudinea larg răspândită a fost aceea a unei benigne negări. Cele mai multe din țările pe care le discut aici au apărut ca state-națiune independente în urma prăbușirii marilor imperii europene în 1917–1918.

Anterior Primului Război Mondial, existența dominației imperiale austro-ungare a ținut în frâu multe din conflictele religioase, culturale și etnice care au asediat Europa de Est după 1918. Cu ale ei tensiuni nerezolvate, lumea care a reieșit din cenușa defunctelor imperii și visul wilsonian al democrației universale părea croită pentru sângeroase explozii de intoleranță și exclusivism. Statele-națiune create pe baza unor asemenea nobile principii precum dreptul la autodeterminare au asigurat prea puțină protecție pentru minorități.

Noile granițe au fost desenate spre a-i împăca pe învingători și protejații acestora. Ele au ignorat adesea condiția unor largi minorități, ale căror apeluri la autonomie culturală au fost considerate adevărate acte de insubordonare de către grupurile etnice dominante. Germanii și maghiarii din Cehoslovacia, ucrainenii și evreii din Polonia, maghiarii, evreii și ucrainenii din România au fost cu toții printre cei care au simțit pe propria lor piele consecințele hărțuirilor etnice și chiar persecuțiilor...

România, o țară care a intrat în coaliția Antantei (Rusia, Marea Britanie, Franța) în 1916, a fost recompensată prin tratatele de la Versailles și Trianon (1919–1920) și și-a extins teritoriul odată cu alipirea Transilvaniei, Nordului Bucovinei și Basarabiei. Ca urmare a noilor aranjamente internaționale consacrate la Versailles, Iugoslavia a apărut și ea ca o complet nouă entitate politică, în care o dinastie ortodoxă guverna o țară ce includea nu doar preponderent catolicele Croația și Slovenia, ci și predominant musulmana Bosnia și Herțegovina.

Clemenceau, Wilson și Lloyd George după semnarea Tratatului de pace, părăsind Palatul Versailles
Clemenceau, Wilson și Lloyd George după semnarea Tratatului de pace, părăsind Palatul Versailles

Înfrângerea Austro-Ungariei și ambițiile etnice concurente ale regiunii au dus la micșorarea teritoriului Ungariei la o treime din ceea ce fusese înainte de 1914. Ungaria, ea însăși parte a unui fost conglomerat multinațional, și-a dobândit independența, însă largi minorități maghiare erau destinate să trăiască în nou-createle state succesoare.

Una din aceste noi entități a fost și Cehoslovacia, care includea fostele provincii imperiale Boemia, Moravia și Slovacia. Dintre toate țările regiunii, deși n-a fost scutită de conflicte etnice majore, Cehoslovacia a părut singurul experiment democratic de succes, în măsura în care beneficia de un sistem parlamentar funcțional, o președinție puternică și o separație a puterilor inspirată de constituția americană.

Fondată în 1918, Republica Cehoslovacă a demonstrat toleranță față de opoziția politică, inclusiv față de comuniști, însă a eșuat în a satisface puternicele sentimente naționale ale slovacilor. Părintele fondator și primul președinte ale Cehoslovaciei, (1850–1937), era convins că dezvoltarea economică și socială va fi de ajuns pentru a șterge diferențele dintre cehi și slovaci. El i-a acuzat pe maghiari de a fi inventat însăși noțiunea de națiune slovacă. Pe de altă parte, beneficiind de o infrastructură tehnologică superioară, Cehoslovacia părea un paradis economic în comparație cu alte țări est-europene.

Proclamarea independenței Cehoslovaciei, noiembrie 1918. În centru, Tomáš G. Masaryk
Proclamarea independenței Cehoslovaciei, noiembrie 1918. În centru, Tomáš G. Masaryk

Bulgaria și România fuseseră monarhii încă din secolul XIX, iar Iugoslavia apărea ca regat după 1918. Ungaria a fost condusă, după scurtul experiment comunist din 1919, de Miklós Horthy, un amiral fără flotă care a jucat rolul regentului pentru un rege inexistent. România, după adoptarea Constituției din 1923 (inspirată de modelul belgian), beneficia de un sistem multipartid într-o monarhie constituțională. În pofida asalturilor mișcărilor de extremă dreapta și stânga, sistemul parlamentar a funcționat până în 1938, când Regele Carol al II-lea și-a proclamat dictatura regală și a dizolvat partidele și parlamentul. Perioada 1923–1938 devenea astfel singura etapă democratică autentică din istoria țării.

Polonia, renăscută ca națiune în 1917 după dezintegrarea imperiului țarist, a fost, în cea mai mare parte a perioadei interbelice, o republică gestionată de lideri autoritari, care își clamau legitimitatea din faptul că rezistaseră eforturilor sovietice de a ocupa acea țară în 1920. Deși strict formal un regat independent, Albania era, în realitate, clientul economic și diplomatic al Italiei.

În toate aceste țări, atitudinile față de Revoluția bolșevică și statul sovietic au avut o importanță colosală. După secole întregi de trai sub dominația politică și culturală a Imperiului Austro-Ungar, Germaniei imperiale, Rusiei țariste și turcilor otomani, majoritatea cetățenilor Europei de Est au dorit să-și afirme identitatea etnică.

Naționalismul era în ascensiune, iar sovietismul, cu ale sale pretenții de întruchipare a intereselor muncitorilor indiferent de naționalitate, era perceput ca o amenințare de moarte la adresa existenței noilor state naționale. Mistica internaționalistă propagată de Comintern, organizația fondată de Lenin la Moscova în martie 1919, a fost capabilă să inspire doar câteva mici comunități de zeloți. Sovieticii au încercat să-și exporte revoluția și nu au ezitat să apeleze la Armata Roșie ca vehicul al visurilor lor expansioniste.

De pildă, dacă bolșevicii ar fi reușit să ocupe Polonia ca urmare a „Marșului asupra Varșoviei” din 1920, ei ar fi transformat acea țară într-o republică sovietică și i-ar fi anulat identitatea etnică și culturală vreme de mai multe decenii. A fi anti-bolșevic sau anticomunist în Polonia și România, state a căror integritate era contestată de Kremlin și susținătorii acestuia, însemna a lupta pentru supraviețuire națională.

La multe decenii după înfrângerea Armatei Roșii în Polonia, Adam Michnik oferea o evaluare precisă a importanței triumfului anticomunist în timpul a ceea ce-a fost adesea numit „miracolul de pe Vistula”:

„Datorăm victoriei din 1920 asupra bolșevicilor douăzeci de ani de gândire poloneză independentă, care au inspirat și încă inspiră generații întregi. Da, rezistența contemporană la sovietizare este în bună măsură posibilă datorită rezervelor culturale generate de Republica interbelică. Dacă Armata Roșie ar fi câștigat Bătălia de la Varșovia, dacă un Comitet Revoluționar Provizoriu ar fi început să guverneze Polonia, probabil că aș trăi azi în Kolîma sau Birobidjan; cine știe dacă aș mai vorbi poloneză, dacă nu cumva o întreagă generație a intelighenției poloneze n-ar fi transformată în hrană pentru urșii polari, sau dacă cultura poloneză ar fi putut evita dezastrul care s-a abătut asupra culturii ruse sub Stalin”. (Michnik, citat în cartea lui Jacques Rupnik, The Other Europe)

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG