Vladimir Tismăneanu

Competiția dintre tendința etnocentrică și tentația democratică a fost cel mai important fenomen care a avut loc după înfrângerea comunismului. În cuvintele lui Adam Michnik, „deasupra ciocnirii dintre diferite perspective culturale și înțelegeri ale civilizației au stat controversele care creează probleme și mai concrete. Ce fel de politică ar trebui să ducem? Prin mijloace evolutive, fără utilizarea violenței, sau urmând logica prefacerii revoluționare și epurărilor? Ar trebui oare ca societatea să fie deschisă ori, din contră, închistată în propriile ei forme particulare?” (The Presence of Liberal Values)

Pe măsură ce națiunile est-europene reapăreau ca actori importanți în arena internațională, viitorul lor părea și mai nesigur. Optimiștii au susținut de la bun început că democrația reprezenta singura lor alegere rațională. Pesimiștii, în schimb, au susținut că alegerile raționale sunt prea puțin frecvente în istorie și că tradițiile politice și culturale, precum și mitologiile, ar putea duce la ascensiunea unor noi regimuri autoritare bazate pe angoase și nevroze colective. Privind retrospectiv, un lucru este sigur: revoluțiile antitotalitare din 1989 au deschis multe căi de urmat. Dacă aceste țări vor rămâne democrații sau vor vira spre etnocrație, precum Ungaria lui Viktor Orbán, rămâne încă de văzut.

În urmă cu 81 de ani, invadarea Poloniei de către Germania hitleristă și ocuparea ulterioară a regiunii au dus la un război de lungă durată între Axă (Germania, Italia și Japonia) și Puterile Aliate (Marea Britanie, Franța și, după 1941, Uniunea Sovietică și Statele Unite). Al Doilea Război Mondial a lăsat întreaga Europă devastată economic și politic, creându-se astfel mediul perfect pentru expansiunea rapidă a stalinismului din URSS. Răspândirea comunismului în jumătatea estică a Europei i-a înspăimântat pe mulți actori politici și cetățeni ai națiunilor Europei Occidentale și a precipitat Războiul Rece dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică.

La rându-i, Războiul Rece, printre ale consecințe, a dus la proliferarea armelor nucleare la nivel global și la McCarthy-ism în Statele Unite. Prin urmare, înțelegerea Europei de Est este direct legată de securitatea globală și chestiunile de ideologie națională. Națiunile Europei de Est, spre a cita o veche parabolă pentru copii, sunt precum acele mici cuie vitale care țin fixată potcoava pe copită. Vreme de cincizeci de ani, lumea a șchiopătat înainte fără participarea națiunilor Europei de Est, însă aceeași lume s-a adaptat la instabilitate.

Această ajustare a fost relativ ușoară, pentru că regiunea la care ne referim aici a părut să opereze la cheremul unor politici comuniste esențialmente monolitice. Guvernele și oamenii de afaceri străini au înțeles că relațiile cu națiunile Europei de Est erau reglementate de către Moscova și partidele comuniste locale. Așadar, re-emergența unui anumit caracter multifațetat al acestor națiuni, specificitatea popoarelor, culturilor și politicii, i-au făcut pe observatorii externi să caute noi maniere de a aborda regiunea.

Fapt este că înțelegerea politicii și popoarelor est-europene, precum și a felului în care depind dinamicile regiunii de stabilitatea globală, necesită o anumită cunoaștere a istoriei, cel puțin de la începutul secolului XX. Renașterea nostalgiei central-europene după 1989, cu ale ei frecvențe habsburgice, a fost mai mult decât un fenomen cultural. A existat acolo și o tendință de a idealiza perioada imperiului și de a percepe Austro-Ungaria de dinainte de Primul Război Mondial ca pe un model pentru o posibilă Confederație Central-Europeană.

Opusă acelei tendințe „cosmopolite”, reînvierea vechilor mituri și iluzii despre rolul predestinat al comunității naționale (una presupus amenințată de influențele străine), precum și a altor pasiuni tribale arhaice considerate dispărute, dar și frecventele explozii de antisemitism din viața publică maghiară, poloneză, română sau slovacă, au arătat că tradițiile șovine precomuniste nu s-au stins după 1989.

În anul 1989, multe din percepțiile și convingerile adânc înrădăcinate cu privire la stabilitatea statelor comuniste au fost brusc contrazise de exploziile sociale și politice din Europa de Est. Spectaculoasa prăbușire a Zidului Berlinului, cel mai strident simbol al separării dintre Est și Vest, a contribuit la o dramatică alterare a geografiei politice a Europei.

Semnificația acestor transformări nu poate fi nicicând supraestimată: ca urmare a acelor evenimente, Europa a arătat cu adevărat altfel. Descătușarea energiilor sociale și politice din Europa de Est, precum și recrudescența unor îndelung negate pasiuni etnice, au fost lucruri care au contat enorm pentru toți cei interesați de construirea unei ordini internaționale pașnice și prospere. În ultimele trei decenii, cine a reușit să supraviețuiască mai bine tranziției la economia de piață și la o ordine politică pluralistă a avut de câștigat. În cazurile mai puțin fericite, am asistat la conflicte care au izbucnit într-o zonă spasmodică din punct de vedere istoric, iar viitorul acestor state pare a fi încă marcat de rivalități, tensiuni și dezbinare.

N-ar trebui să uităm că cele două războaie mondiale au început în inima Europei. Conflictele care au preexistat comunismului n-au fost defel abolite pe perioada celor patru decenii de socialism de stat. Din contră, ele au continuat să existe sub pojghița subțire a propagandei marxist-leniniste. Noțiuni precum internaționalismul proletar sau comunitatea socialistă n-au existat decât în mințile doctrinarilor comuniști. În realitate, tradițiile și memoriile trecutului au continuat să inspire eforturi colective și individuale de descotorosire de regimurile totalitare. Distincția dintre Europa Est-Centrală și restul Europei Estice a servit la clarificarea diferitelor niveluri de opoziție la comunism.

Din cea de-a doua categorie au făcut parte țări precum Albania, Bulgaria, România și, într-o anumită măsură, Iugoslavia, iar din prima, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia și ceea ce se numea Republica Democrată Germană. Istoria, incluzând și cunoașterea tradițiilor politice și religioase ale acestor țări, ne poate ajuta să înțelegem dinamicile lor diferite, atât sub comunism, cât și în post-comunism.

Comunismul nu a putut șterge distincțiile înrădăcinate în secole de evoluții politice, economice și culturale diferite. Era una să aparții imperiilor Habsburgic sau German, și cu totul alta să fii parte din sferele de dominație otomană și rusă. În partea balcanică a Europei, dezvoltarea politică în timpul secolului al XIX-lea a fost târzie și convolută. În Europa Est-Centrală, instituțiile au fost fondate pe conceptul occidental de drepturi juridice și individuale. În Europa Sud-Estică, societatea civilă a fost subdezvoltată și extrem de fragilă. Fundamentele pluralismului rămâneau precare și vulnerabile în fața uzurpărilor dictatoriale.

Pentru a înțelege amplitudinea și obstacolele din calea reconstrucției democratice în acea parte de Europă, istoria rămâne un instrument indispensabil. Toate țările din regiune au fost relativ noi constructe statale, produsul unor mari redeșteptări naționale caracteristice secolului XIX. Toate și-au datorat actuala dimensiune și formă aranjamentelor internaționale din urma celor două cruciale conflagrații ale veacului trecut. În același timp, pentru națiunile din acea parte de continent, însuși conceptul de „Europa de Est” a sunat a discriminare. Revoluțiile din 1989, printre multe alte efecte, au reînviat identitățile europene ale acestor națiuni. Când oamenii au ieșit pe străzi la Praga, Leipzig, Timișoara și Sofia, ei au făcut-o nu doar din motive economice.

Probabil că mai mult decât dezastrul economic al socialismului de stat, plictisul universal și cantonarea în universul politic și social al unei asfixiante dictaturi birocratice i-a făcut pe oameni să fie nefericiți și frustrați. După euforia primelor luni post-revoluționare, părea deja că vechile racile s-au întors: croații protestau împotriva hegemoniei sârbe, sârbii îi acuzau pe croați și sloveni de porniri secesioniste, etnicii maghiari din România denunțau încălcări ale drepturilor lor minoritare, etnicii turci din Bulgaria era scoși țapi ispășitori de către susținătorii unei națiuni balcanice omogene, slovacii îl ocărau pe președintele Václav Havel drept campion al supremației cehe, cehii deplângeau naționalismul slovacilor, Lech Wałęsa recurgea la insinuări antisemite în timpul campaniei sale prezidențiale împotriva criticilor și adversarilor, și așa mai departe.

În toate aceste țări, democrația părea a fi mai mult un ideal decât o realitate procedurală. În Europa Sud-Estică, fostele partide comuniste reușeau să supraviețuiască primei unde a șocului revoluționar. În Europa Est-Centrală, și-au schimbat nu doar numele, ci și comportamentele, și au părut să se convertească la valorile social-democrației. Clivajul regiunii era cel dintre țările care o rupseseră definitiv cu sistemul comunist și cele care rămăseseră pe la jumătatea drumului, precum România, Serbia sau Bulgaria. Cu excepția Cehoslovaciei, niciuna din aceste țări nu putea invoca o consistentă tradiție democratică.

În același timp, nu trebuie să uităm că schimbările aveau loc pe fundalul integrării europene și că prețul pentru înscrierea pe drumul unor noi forme de politică autoritară putea însemna izolarea internațională și perpetuarea aceleiași stări de subdezvoltare care și provocase, de altfel, sfârșitul comunismului...