Vladimir Tismăneanu

Din punct de vedere social, stalinizarea Europei de Est a însemnat distrugerea legăturilor umane descrise în general ca societate civilă. A fost instilat în indivizi un sentiment de teamă și au fost tratați ca simple rotițe în mașinăria statului totalitar. Sistemul juridic a fost reconfigurat spre a-l văduvi pe individ de orice sentiment de protecție sau potențial ajutor. Justiția revoluționară trebuia să potolească setea de răzbunare socială a partidului comunist împotriva fostelor grupuri dominante și împotriva tuturor acelora care ar putea avea dubii cu privire la validitatea obiectivelor economice și politice ale conducătorilor.

Sistemul juridic a fost și el bulversat. Au fost numiți noi judecători și întreaga procedură juridică a devenit o bătaie de joc. Adevăratul depozitar al puterii era aparatul politic al partidului comunist, incluzând branșele organizatorică, ideologică și de securitate. Armata a fost la rândul ei epurată și au fost recrutați noi ofițeri dintre muncitorii care se supuneau orbește ordinelor liderilor de partid.

În câmpul vieții intelectuale, comuniștii au încercat, cu parțial succes, să neutralizeze și anestezieze toate curentele critice. Partidul a zdrobit toate formele de disidență din sânul său și din afară. Campaniile erau purtate spre a elimina „tendințele obiectiviste și cosmopolite”. Marxism-leninismul, așa cum a fost el codificat de Stalin, a fost propovăduit drept singura ideologie acceptată. A jucat un rol mobilizator, îndoctrinând oamenii și condiționându-i să se supună cu ușurință poruncilor partidului comunist.

Ideologia a pretins să fie exhaustivă și comprehensivă, un set de valori universale care să explice toate fenomenele naturale, sociale, economice și culturale. Proiectul ideologic stalinist a constat din crearea unui nou tip uman, în fapt, un individ extrem de flexibil, total controlabil de către partid. Scriitorii disidenți sovietici s-au referit pe bună dreptate la acest „Om Nou” numindu-l Sovieticus. Expresia Homo Sovieticus captează ambiția antropologică a stalinismului de a duce la bun sfârșit mai mult decât o simplă transformare socială.

Cu o clarviziune remarcabilă, la trei ani după Revoluția din octombrie, în 1920, scriitorul rus Evgheni Zamiatin (1884–1937) scria despre această suprimare a autonomiei umane într-un Leviatan colectivist:

„Să luăm o balanță: pe unul din talere stă un gram, pe celălalt—o tonă; de o parte «Eu», de cealaltă «Noi», Unicul Stat. Nu e limpede că a presupune că «Eu» pot avea anumite «drepturi» în relație cu Statul este sinonim cu a asuma că gramul poate contrabalansa tona? De aici drepturile trec de partea tonei și datoriile de cea a gramului; și calea naturală de la nimic la măreție este de a uita că ești gramul și de a simți în schimb că ești o parte milionică a tonei”.

Înregimentarea socială trebuia să fie totală. Nicio sferă a vieții, indiferent cât de privată sau intimă, nu-i putea scăpa. În toate țările satelit au fost create birocrații ideologice, așa-numitele secții Agitprop, spre a duce campanii de spălare pe creier similare celor testate deja în URSS. Sloganurile goale ale propagandei au împânzit toate publicațiile. Îndrumarea literaturii a căzut în seama unor comisari fanatici al căror singur obiectiv era acela de a eradica toate formele de gândire independentă. Realismul socialist a fost proclamat drumul către perfecțiunea culturală și politică, iar producția de masă a acestui kitsch utopic a îndepărtat din ce în ce mai tare niște audiențe dezgustate de creativitatea sponsorizată de stat.

Literatura, arta și filosofia și-au pierdut toată credibilitatea din cauza anexării lor de către sfera politică. Au devenit paradisul sigur al falsității, ipocriziei și turpitudinii morale. La drept vorbind, doar câțiva intelectuali erau cu adevărat dedicați acestui pervertit crez estetic. Cel mai adesea, oamenii au încercat să colaboreze cu regimul din frică și oportunism. Suicidul etic și comportamentul cameleonic au devenit fenomene cu adevărat pandemice în rândurile intelighenției comuniste.

Esența și misterul experiențelor totalitare ale secolului al XX-lea sunt de găsit în cele ce urmează: „Respingerea completă a tuturor barierelor și tuturor constrângerilor pe care politicul, civilizația, moralitatea, religia, sentimentele naturale de compasiune și ideile universale de fraternitate le-au ridicat spre a modera, reprima sau sublima potențialul uman pentru violență individuală sau colectivă” (Pierre Hassner).

Similitudinile existente între experimentele comunist și fascist (rolul determinant al partidului, preeminența ideologiei, omniprezenta poliție secretă, fascinația tehnologică, cultul frenetic al „Omului Nou”, celebrarea cvasi-religioasă a liderului carismatic) nu ar trebui să oblitereze diferențe la fel de importante (una dintre acestea fiind absența proceselor-spectacol naziste sau epurările permanente în interiorul partidului).

Cu toate acestea, istoricul Eugen Weber observa cu multă judiciozitate că „distincția dintre fascism și comunism este mai curând relativă decât absolută, mai degrabă dinamică decât fundamentală.” În aceste condiții, cineva ar putea pune aceeași întrebare ca Weber: „Nu este această similitudine fundamentală între convingerile și sistemele totalitare cel puțin la fel de importantă ca diferențele lor de viziune?” De-a lungul carierei mele academice, am încercat să mă angajez într-un dialog permanent cu cele mai influente contribuții la aceste importante întrebări morale și politice. Secolul al XX-lea a fost chinuit de dureroase polarizări ideologice, ale căror efecte continuă să ne bântuie și astăzi.

Mă aflu în total acord cu gânditorul politic Pierre Hassner, referitor la ideea că în ciuda diferențelor dintre stalinism și nazism, caracteristica lor comună fundamentală a fost frenezia genocidară. Sau, spre a folosi formula Sheilei Fitzpatrick și a lui Michael Geyer, „fenomenul gulagului, ca manifestare a violenței de stat sovietice, și al Holocaustului, ca loc central al terorii naziste, transmite inechivocul mesaj potrivit căruia cele două regimuri erau puse pe genocid [sublinierea mea]” (Beyond Totalitarianism).

Pe de altă parte, atât stalinismul, cât și nazismul, au căutat „inamici concreți” și au operat cu noțiunile de vinovăție colectivă și chiar genetică. În mod evident, ficțiunea bolșevică stigmatiza „păcatele” politice, în vreme ce Weltanschauung-ul nazist reifica deosebirile genetice. Cu ocazia foarte însemnatului său toast din 7 noiembrie 1937, ținut în contextul celei de-a 20-a aniversări a loviturii bolșevice, așa cum a fost consemnat în propriul jurnal de către liderul Comintern, Gheorgi Dimitrov, un discurs destinat doar elitei partidului și celei a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne (NKVD), Stalin spunea:

„Oricine atentează la distrugerea unității statului socialist, oricine caută să-i desprindă părți sau naționalități—acel om este un dușman, un dușman de moarte al popoarelor din URSS. Iar noi vom distruge fiecare astfel de inamic, chiar de va fi fost un vechi bolșevic; îi vom distruge toate rubedeniile, familia sa. Vom distruge fără milă pe oricine care, prin faptă sau gânduri,—da, gândurile sale—amenință unitatea statului socialist. Pentru nimicirea completă a tuturor dușmanilor, ei înșiși și rubedeniile lor! (Exclamații de asentiment: Pentru marele Stalin!)”

În același timp, aparatul de partid nu a jucat un rol atât de puternic în Germania nazistă precum în Rusia lui Stalin. În realitate, Hitler l-a invidiat pe Stalin pentru a fi fost capabil să instileze ofițeri politici în armată, pe post de gardieni ideologici. Istoricul Ian Kershaw subliniază faptul că până și atunci când Martin Bormann a preluat conducerea partidului, în mai 1941, aducând „ingerința partidului nazist și posibilitatea de intervenție în modelarea direcției noi a liniei politice”, contradicțiile interne și incoerențele statului național-socialist s-au menținut.

Partidul nazist (NSDAP) nu s-a bucurat niciodată de același statut carismatic pe care l-a câștigat avangarda bolșevică. În Germania lui Hitler, loialitatea era îndreptată către Führer ca încarnare a sentimentului nealterat de apartenență la aceeași comunitate völkisch. În Rusia lui Stalin, supunerea fanaticilor s-a îndreptat spre lider în așa măsură încât îl priveau ca pe însăși întruparea înțelepciunii partidului.

Când a afirmat că doar cadrele decid totul, Stalin o credea cu tărie (el fiind arbitrul ultim al avansărilor în grad și simțămintelor): „Foarte multe se spun despre marii lideri. Dar o cauză nu este niciodată câștigată dacă nu există condițiile prielnice. Și principalul lucru aici îl constituie cadrele de mijloc... Ele sunt cele care aleg liderul, care explică maselor poziția noastră și se asigură de succesul cauzei noastre. Ele nu încearcă să treacă peste condiția lor; nici măcar nu le remarci... Generalii nu pot face nimic fără un corp de ofițeri”.