Vladimir Tismăneanu

Pentru a înțelege succesul experimentului stalinist în Europa de Est, trebuie să ne amintim de rolul prevalent al intervenției și intimidării sovietice directe. De asemenea, să ne aducem aminte de formațiunile staliniste locale, care urmăreau modelul stalinist de distrugere sistematică a instituțiilor noncomuniste, dezintegrarea societății civile și ocuparea monopolistă a spațiului public prin ritualuri și instituții controlate de stat (ligile tineretului comunist, sindicate aservite, consilii ale păcii și alte organizații de masă subordonate).

Scopul general era acela de a construi un consens pasiv și temător, bazat pe un angajament total de partea unui program politic dorit de elita conducătoare. Adevăratul conținut al regimului politic este descris drept sistemul „cultului personalității”. Acolo unde o singură persoană simbolizează rațiunea colectivă, infailibilă, acolo unde diferența ca atare este considerată subversivă, acolo unde nu există loc de atitudini opozante și unde corpul social este amenințat cu extincția, însăși noțiunea de cultură civică este condamnată.

Personalizarea puterii politice, concentrarea ei în mâinile unui semizeu comunist, a dus la o energică adorație de tip religios și la o permanentă umilire masochistă a subordonaților. Agentul de influență al acestei subjugări morale și politice a fost definiția stalinistă a internaționalismului ca dragoste nețărmurită pentru URSS. În cuvintele unui editorial publicat de cotidianul cehoslovac Rude Pravo pe data de 25 mai 1952, „drumul către mocirla trădării începe într-adevăr pe planul înclinat al rezervelor și dubiilor față de corectitudinea politicii Uniunii Sovietice”.

Teroarea a fost justificată din punct de vedere teoretic ca sine qua non al supraviețuirii sistemului. Doctrina stalinistă a susținut că opoziția grupurilor sociale înfrânte este direct proporțională cu dezvoltarea construcției socialiste. Prin urmare, cu atât mai critică devenea nevoia unui răspuns ferm și intransigent la scenariile clocite de „dușmanii poporului”. Teroarea a fost sanctificată și glorificată ca antidot necesar al păstrării câștigurilor socialiste.

Parola epocii respective în Europa de Est a fost logica stalinistă a Marii Terori în Uniunea Sovietică: „Când cineva taie lemne, mai sar și așchii”. La acel moment, denunțarea lui Tito ca spion infiltrat, aflat pe ștatele de plată ale agențiilor de informații occidentale, a servit ca argument pentru redefinirea principalelor priorități ale democrațiilor populare. Partidele comuniste și-au anunțat înhămarea totală la „construcția socialismului”. „Democrația populară” a fost descrisă ca o nouă formă de dictatură a proletariatului. Necontenit, doctrinari de frunte ai Cominformului au accentuat „rolul conducător al partidului de avangardă”. Supremația partidului nu putea fi pusă la îndoială, iar tiparul dictatorial sovietic era reprodus fără nicio ezitare sau preocupare pentru caracteristicile naționale.

Pentru a menține un control strict asupra tuturor mecanismelor care garantează reproducerea socială și prezervă matricea dominației într-un asemenea sistem, partidul a trebuit să joace rolul central. Ideologia devenise principalul argument privind descotorosirea de elementele răzvrătite, reale sau imaginare, din sânul sau din afara partidului. Poliția politică, ea însăși calată pe modelul sovietic și controlată de consilieri sovietici, a avut grijă să împlinească dezideratul ideologic. Conținutul politic al acelei dictaturi ideologice în încarnarea ei târzie (1948–1953) a fost teroarea pură și un permanent război propagandistic. Principala slăbiciune a acestui sistem a fost deficitul lui de legitimitate.

Legitimitatea este dobândită, de obicei, prin solidificare instituțională, stabilitate și garanția conservării anumitor valori, sau măcar a unui nivel minim de consens național. Sub stalinismul târziu, atât în Uniunea Sovietică, cât și în Europa de Est, despotismul autocratic a reușit să ruineze funcționarea partidului ca instituție autonomă. Pe măsura dezlănțuirii terorii, partidul însuși a devenit un simplu apendice al biroului personal al Secretarului General.

Așa cum scria și Bertram Wolfe în Hrușciov și stafia lui Stalin, „într-un regim dictatorial cu partid unic, partidul este orice numai nu partid. Este o gardă pretoriană; o castă privilegiată, dedicată, conducătoare; o bandă de activiști care îi veghează pe alții cu privire la îndeplinirea planurilor Liderului; […] ochii și urechile unui sistem de spionaj; nucleul penetrării și controlului tuturor organizațiilor, cluburilor, uniunilor, fermelor colective, fabricilor, organelor guvernamentale, armatei, poliției; cureaua de transmisie a voinței Liderului către o națiune abulică și către membrii și simpatizanții altor teritorii”.

„Și trăiam astfel precum copiii beți în ceață. Nu știam nimic; carevasăzică, știam și nu știam, la fel ca tot restul cercului nostru. Doar în închisoare am învățat ce înseamnă lupta politică în lagărul comunist, între comuniști, ce uri imense, cât fanatism, câtă cruzime poate asuma acea luptă” - Aleksander Wat.

Paranoia terminală a lui Iosif Vissarionovici Stalin a dus la exacerbarea terorii, atât în Uniunea Sovietică, cât și în statele satelit ale Europei de Est. Convins că erezia autonomistă a lui Tito și provocarea lui explicită la adresa autorității Kremlinului echivalau cu trădarea în favoarea „blocului imperialist”, Stalin a ordonat adepților săi să intensifice goana după potențiali sau reali sabotori.

Logica lui Stalin pentru Marea Teroare - formulată în 1937, teoria despre ascuțirea luptei de clasă pe măsura dezvoltării socialismului - a fost îmbrățișată cu entuziasm de către despoții locali ai țărilor satelit. În fiecare din țările comuniste est-europene, poliția secretă a fost înzestrată cu puteri discreționare și nimeni, nici măcar cei din aparatul de partid, nu se simțea protejat împotriva crescândului val represiv.

Categoria „dușmanului obiectiv”, adică aceia care în virtutea statutului lor social erau capabili să conspire împotriva regimului comunist, a fost aplicată de călăii locali ai lui Stalin pentru a justifica teroarea. Scopurile proceselor-spectacol care au avut loc în democrațiile populare au fost acelea de a crea un consens național cu privire la elita comunistă de top și de a menține o stare de panică și teamă în rândurile populației.

Potrivit lui George H. Hodos, un supraviețuitor al procesului lui László Rajk din Ungaria (1949), acele înscenări erau semnale adresate tuturor liber-cugetătorilor sau potențialilor eretici din țările aservite. Procesele au încercat să transforme pe oricine ar fi afișat vreo diferență de opinie în criminal de drept comun sau agent al imperialismului. Tot ele au denaturat diferențele tactice ca trădare, sabotaj sau spionaj. Însă acele procese nu erau simple repetiții ale epurărilor sângeroase care devastaseră corpul politic sovietic în anii 1930.

Deși ritualurile proceselor-spectacol din țările satelit erau similare, în anumite privințe, predecesoarelor lor sovietice, selecția apărării a fost diferită, după cum diferit a fost și mediul de proveniență. Pentru a pregăti acele epurări, Stalin a trimis în toate țările satelit echipe speciale de „consilieri”, care au condus în mod direct interogatorii și au contribuit la născocirea unor scenarii diabolice care au justificat pedepsele cu moartea pentru acuzați.

Vechi bolșevici precum Grigori Zinoviev, Lev Kamenev, Aleksei Rîkov sau Nikolai Buharin, care îl provocaseră cândva pe Stalin și reprezentaseră alternativa viabilă la cursul stalinist, au căzut victime ale proceselor-spectacol sovietice, însă, în anii 1950, în Europa de Est, victimele au fost alese chiar din rândurile elitei comuniste la vârf. Procesele-spectacol au fost introduse sub camuflajul rupturii Cominformului cu Iugoslavia și denunțarea lui Tito drept căpetenie a „bandei de criminali și spioni”.

Faptul că procesele au avut loc n-a însemnat că partidele comuniste din Europa de Est chiar conțineau mișcări ce-și doreau limitarea influenței sovietice și încurajarea unor experimente comuniste naționale reale. Să o spunem direct, au existat diferențe între variile aripi, mai ales între comuniștii locali și cei moscoviți (oameni care se întorseseră din exilul de la Moscova la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial). Însă nici n-ar trebui să considerăm că aceste distincții ar indica existența unor facțiuni titoiste reale de-a lungul și de-a latul Europei de Est, gata să emuleze acțiunile iugoslavilor, în detrimentul Kremlinului. Pentru ca stalinismul să funcționeze corect, adică să mențină o perpetuă stare de teamă și urgență națională, era necesară inventarea și demascarea continuă a conspirațiilor.

Nimeni nu era mai presus de suspiciune; toată lumea trebuia să se simtă victimă potențială a impersonalei mașinării teroriste. Tehnicile și procedurile adoptate în Europa de Est erau acelea folosite în timpul proceselor-spectacol de la Moscova: Procurorii își bazau acuzațiile doar pe confesiunile celor inculpați. N-a fost prezentată niciodată vreo dovadă de vinovăție, iar cei din boxa acuzaților, complet zdrobiți psihologic, și-au rostit autocriticele ultime vorbe...