Vladimir Tismăneanu

„Și trăiam astfel precum copiii beți în ceață. Nu știam nimic; carevasăzică, știam și nu știam, la fel ca tot restul cercului nostru. Doar în închisoare am învățat ce înseamnă lupta politică în lagărul comunist, între comuniști, ce uri imense, cât fanatism, câtă cruzime poate asuma acea luptă” - Aleksander Wat.

Paranoia terminală a lui Iosif Vissarionovici Stalin a dus la exacerbarea terorii, atât în Uniunea Sovietică, cât și în statele satelit ale Europei de Est. Convins că erezia autonomistă a lui Tito și provocarea lui explicită la adresa autorității Kremlinului echivalau cu trădarea în favoarea „blocului imperialist”, Stalin a ordonat adepților săi să intensifice goana după potențiali sau reali sabotori.

Logica lui Stalin pentru Marea Teroare - formulată în 1937, teoria despre ascuțirea luptei de clasă pe măsura dezvoltării socialismului - a fost îmbrățișată cu entuziasm de către despoții locali ai țărilor satelit. În fiecare din țările comuniste est-europene, poliția secretă a fost înzestrată cu puteri discreționare și nimeni, nici măcar cei din aparatul de partid, nu se simțea protejat împotriva crescândului val represiv.

Categoria „dușmanului obiectiv”, adică aceia care în virtutea statutului lor social erau capabili să conspire împotriva regimului comunist, a fost aplicată de călăii locali ai lui Stalin pentru a justifica teroarea. Scopurile proceselor-spectacol care au avut loc în democrațiile populare au fost acelea de a crea un consens național cu privire la elita comunistă de top și de a menține o stare de panică și teamă în rândurile populației.

Potrivit lui George H. Hodos, un supraviețuitor al procesului lui László Rajk din Ungaria (1949), acele înscenări erau semnale adresate tuturor liber-cugetătorilor sau potențialilor eretici din țările aservite. Procesele au încercat să transforme pe oricine ar fi afișat vreo diferență de opinie în criminal de drept comun sau agent al imperialismului. Tot ele au denaturat diferențele tactice ca trădare, sabotaj sau spionaj. Însă acele procese nu erau simple repetiții ale epurărilor sângeroase care devastaseră corpul politic sovietic în anii 1930.

Deși ritualurile proceselor-spectacol din țările satelit erau similare, în anumite privințe, predecesoarelor lor sovietice, selecția apărării a fost diferită, după cum diferit a fost și mediul de proveniență. Pentru a pregăti acele epurări, Stalin a trimis în toate țările satelit echipe speciale de „consilieri”, care au condus în mod direct interogatorii și au contribuit la născocirea unor scenarii diabolice care au justificat pedepsele cu moartea pentru acuzați.

Vechi bolșevici precum Grigori Zinoviev, Lev Kamenev, Aleksei Rîkov sau Nikolai Buharin, care îl provocaseră cândva pe Stalin și reprezentaseră alternativa viabilă la cursul stalinist, au căzut victime ale proceselor-spectacol sovietice, însă, în anii 1950, în Europa de Est, victimele au fost alese chiar din rândurile elitei comuniste la vârf. Procesele-spectacol au fost introduse sub camuflajul rupturii Cominformului cu Iugoslavia și denunțarea lui Tito drept căpetenie a „bandei de criminali și spioni”.

Faptul că procesele au avut loc n-a însemnat că partidele comuniste din Europa de Est chiar conțineau mișcări ce-și doreau limitarea influenței sovietice și încurajarea unor experimente comuniste naționale reale. Să o spunem direct, au existat diferențe între variile aripi, mai ales între comuniștii locali și cei moscoviți (oameni care se întorseseră din exilul de la Moscova la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial). Însă nici n-ar trebui să considerăm că aceste distincții ar indica existența unor facțiuni titoiste reale de-a lungul și de-a latul Europei de Est, gata să emuleze acțiunile iugoslavilor, în detrimentul Kremlinului. Pentru ca stalinismul să funcționeze corect, adică să mențină o perpetuă stare de teamă și urgență națională, era necesară inventarea și demascarea continuă a conspirațiilor.

Nimeni nu era mai presus de suspiciune; toată lumea trebuia să se simtă victimă potențială a impersonalei mașinării teroriste. Tehnicile și procedurile adoptate în Europa de Est erau acelea folosite în timpul proceselor-spectacol de la Moscova: Procurorii își bazau acuzațiile doar pe confesiunile celor inculpați. N-a fost prezentată niciodată vreo dovadă de vinovăție, iar cei din boxa acuzaților, complet zdrobiți psihologic, și-au rostit autocriticele ultime vorbe...

Din punct de vedere economic, stalinizarea Europei de Est a însemnat adoptarea modelului economiei de comandă. În toate țările socialiste est-europene au fost create comisii ale planificării de stat. Scopul lor era acela de a trasa principalele sarcini într-o economie fondată pe naționalizarea principalelor mijloace de producție.

Doctrina economică stalinistă a acordat un rol major industriei grele, în special celei a construcției de mașini. Potrivit dogmei sovietice a autarhiei economice și autosuficienței, economia fiecărei națiuni trebuia îndreptată către industrializarea forțată. Pentru țări preponderent agrare precum România și Bulgaria, industrializarea a însemnat o violare a cursului economic natural și distrugerea unei potențiale surse de creștere economică.

Toate țările europene s-au angajat în proiecte industriale care au neglijat complet echilibrul necesar între variile branșe economice. Fascinația pentru precedentul industrializării sovietice a dus la lansarea unor proiecte faraonice, inclusiv construirea unor canale și oțelării care nu țineau seamă de nicio logică economică.

Acele proiecte erau motivate ideologic și nu era permisă nicio îndoială cu privire la sustenabilitatea lor. De câte ori au eșuat în a produce rezultatele așteptate, vina a fost plasată asupra unor presupuși sabotori care încercau să ridice obstacole în calea marșului triumfal către societatea fără clase.

Deoarece comuniștii erau convinși că natura și societatea pot și ar trebui să se afle într-o continuă transformare, ei au combinat ingineria economică, socială și educațională într-o formulă represivă care amintea de despotismul oriental. Clasica formulă leninistă—„socialismul este putere sovietică plus electrificare”—a fost hipersimplificată și, în cele din urmă, redusă la un al doilea termen al ecuației.

În timpul acelei faze inițiale a stalinismului dezlănțuit, socialismul a ajuns să însemne pur și simplu electrificare plus teroare. În numele internaționalismului proletar, Uniunea Sovietică a impus țărilor-satelit acorduri comerciale nedemne și le-a forțat să înființeze întreprinderi mixte cu parteneri sovietici, care nu favorizau în niciun fel țările est-europene. Sovieticii au folosit petrolul românesc, uraniul cehoslovac și cărbunele polonez în virtutea unor acorduri pur coloniale. Economic, cât și politic, URSS a devenit metropola, iar statele est-europene coloniile ei.

De vreme ce socialismul nu putea exista într-o societate bazată pe relații de proprietate eterogene, proprietatea privată asupra pământului a trebuit abolită și înlocuită cu fermele colective. Fundamentul ideologic al deciziei de a colectiviza agricultura era convingerea marxist-leninistă că țărănimea constituia, prin definiție, o clasă reacționară și că doar în mari unități colective poate fi ea reeducată sub forma unor membri altruiști ai comunității socialiste. Războiul total împotriva țărănimii era indispensabil efortului stalinist de a obține un corp economic coeziv și complet controlabil din punct de vedere economic. Pe de altă parte, fermele colective au fost ele însele controlabile prin dependența față de guvern privind bunurile tehnologice...