Vladimir Tismăneanu

Războiul civil european a avut într-adevăr loc în secolul al XX-lea, dar principala sa miză nu a fost victoria bolșevismului asupra nazismului (sau viceversa). A fost mai degrabă vorba de ofensivele lor combinate împotriva modernității liberale.

Ambele mișcări totalitare au fost intoxicate cu „o stare de așteptare indusă de siguranța intuitivă cum că o întreagă perioadă istorică lasă locul uneia noi”—o stare de Aufbruch care a devenit argumentarea ideologică pentru proiectul totalizator de inventare a realității. Așa se explică ușurința cu care atât de mulți comuniști au achiesat la complicitatea sovieto-nazistă, incluzând pactul de „neagresiune” din 1939: militanții radicali au crezut că democrațiile occidentale „decadente” sunt condamnate la pieire și au fost, de aceea, dispuși să se alieze cu deopotrivă antiburghezii fasciști.

Aceasta nu înseamnă că antifascismul era doar o temă de propagandă pentru Comintern sau că antimarxismul nu era un element central al național-socialismului. Ideea este că cele două mișcări se plasau esențialmente și ferm împotriva valorilor, instituțiilor și practicilor democratice. Gânditorul politic german, Karl Dietrich Bracher (1922–2016), a spus cândva, în mod cu totul memorabil, că „mișcările totalitare sunt copiii epocii democrației” (The German Dictatorship). În forma lor desăvârșită, în Uniunea Sovietică și Germania, leninismul și fascismul au reprezentat „un atac feroce și o alternativă înspăimântătoare la modernitatea liberală”. Experiențele lor simultane le-au situat „într-o «intimitate negativă» în cadrul european al «războiului și revoluției»”—o „îmbrățișare fatală” care a augmentat suferința și distrugerea la un nivel fără precedent în istorie.

În opinia mea, lămurirea acestor chestiuni este extrem de importantă pentru a înțelege adevăratele mize politice, morale și culturale ale ordinii post-Război Rece, o ordine pe care Ken Jowitt o deduce ca fiind „dincolo de leninism”, dar în care moșteniri leniniste și fundamentalist-primordialiste continuă să bântuie memoria și imaginația politică. Pe de altă parte, trăim într-o lume în care nu numai că fantasmele post-comuniste continuă să revină, dar una în care iluziile post-fasciste exclusive (și consecințele lor practice) nu sunt total apuse. Războiul dintre liberalism și oponenții săi revoluționari (cu nostalgia lor cu tot) nu s-a sfârșit, și nu ar trebui privite drept imposibile noi varietăți de politică utopică extremă.

Într-o faimoasă secvență din romanul său, Condiția umană, André Malraux a surprins marele vis al comunismului veacului XX (sau cel puțin momentele romantico-eroice asociate cu ceea ce scriitorul francez a numit odată l’illusion lyrique, iluzia lirică). Scena se petrece în China, în timpul insurecției comuniste eșuate din 1926. Capturat de către Kuomintang, un militant comunist este întrebat ce anume găsește atât de atrăgător la cauza pentru care luptă. Răspunsul este, „deoarece comunismul apără demnitatea umană”. „Și ce este demnitatea?”, întreabă torționarul său. „Opusul umilinței”, vine replica fanaticului, puțin înainte de moartea sa. Am cunoștință despre mulți foști comuniști care au aderat la cauză datorită acestui roman extraordinar, care a apărut la începutul anilor 1930.

Pentru tânărul Malraux, comunismul a fost o poveste a purității și regenerării care a motivat o adeziune fanatică la viitorul încă promițător și o opoziție viscerală față de reala sau închipuita mizerie a vechii, muribundei ordini.

În memoriile sale, Arthur Koestler a descris atracția morală a comunismului timpuriu, comparând-o cu ascetismul și mucenicia primilor creștini. Dar Koestler s-a grăbit să adauge—în câteva decenii, comunismul a căzut de pe culmile idealismului moral în grozăviile Casei de Borgia și Inchiziției.

Deși un critic atât de lucid al totalitarismului, Raymond Aron nu a fost pregătit până în ultimii săi ani de viață să admită că nazismul și comunismul erau la fel de criminale în natura lor sistemică. În influenta sa carte, Démocratie et totalitarisme, bazată pe un curs pe care l-a predat în perioada 1957-58, Aron a subliniat o distincție fundamentală între cele două experimente totalitare, referindu-se la „ideea care inspiră fiecare din cele două inițiative: într-un caz, rezultatul final este lagărul de muncă, în vreme ce în celălalt, este camera de gazare. Într-un caz avem de-a face cu voința de a construi omul nou și posibil un alt om, prin orice mijloace; în celălalt, există literalmente o voință demonică de a anihila o pseudo-rasă”.

Mai târziu, în Memoriile sale, Aron a renunțat la această distincție și a scris o condamnare univocă la adresa ambelor sisteme, la fel de culpabile: „Urăsc comunismul la fel de mult cum detest nazismul. Argumentul pe care l-am folosit cândva spre a distinge mesianismul de clasă al primului de cel de rasă al celui de-al doilea, nu mă mai servește. Universalismul aparent al comunismului a devenit, în ultimă instanță, o mistificare”.

Aceasta a fost o afirmație aspră la care mulți intelectuali și activiști sociali ai zilelor noastre nu sunt încă gata să subscrie. Explicația pentru această reluctanță rezidă, în opinia mea, în mitologiile trainice ale antifascismului, incluzând aici pe cele legate de Războiul Civil Spaniol, participarea comunistă în mișcările de rezistență și eșecul acceptării faptului că nazismul nu a fost vlăstarul, ci inamicul posedat al capitalismului liberal.

Poate cineva compara două ideologii—și practici—inspirate de înțelegeri esențialmente diferite asupra naturii umane, progresului și democrației, fără a le pierde diferența specifică, estompând importante distincții doctrinare și axiologice? A constituit oare elementara centralitate a lagărului de concentrare, singura „societate perfectă”—așa cum spunea cândva Adam Michnik, înfiorătorul numitor comun al două sisteme în faza lor de „maximă eficiență”? Avea dreptate François Furet să afirme că ereditatea comunismului era de aflat în căutarea post-iluministă a democrației de masă, în vreme ce fascismul simboliza chiar opusul? A fost fascismul, așa cum a susținut Eugen Weber, „o revoluție rivală” care privea comunismul doar ca pe un „competitor la întemeierea puterii” (în cuvintele lui Jules Monnerot)?

Înțelegerea semnificațiilor veacului al XX-lea nu este posibilă în afara acceptării caracterului de unicitate a experimentelor revoluționare de stânga și de dreapta în remodelarea condiției umane, în numele unor legi istorice presupus inexorabile. A fost în acest secol când, spre a folosi terminologia inspirată a lui Leszek Kołakowski, „Diavolul s-a întrupat pe sine în Istorie”.

Neîntrerupta dezbatere asupra naturii și legitimității (sau chiar acceptabilității) comparațiilor (analogiilor) dintre tiraniile revoluționare ideologizate ale secolului XX (comunismul radical, sau mai degrabă leninismul, ori, cum preferă alții, stalinismul), pe de-o parte, și fascismul radical (sau, și mai precis, nazismul), de cealaltă, se sprijină pe interpretarea răului politic absolut și impactului acestuia asupra condiției umane.

Aici mă despart de acele interpretări care privesc marxismul ca pe un echivalent ideologic al diferitelor versiuni de fascism. Cu toate că marxismul este fără îndoială o teorie revoluționară, o critică la adresa modernității liberalo-burgheze, esența lui o reprezintă moștenirea democratică a Iluminismului (un lucru semnalat și de Shlomo Avineri). În contrast, fascismul a respins individualismul liberal și democrația, fără nicio pretenție de a îndeplini aceste proiecte „mediocre”. Nu există prin urmare nicio șansă de a invoca o autentică doctrină fascistă „trădată” și, de aceea, nicio posibilitate de a gândi un „alt fel de nazism” sau un „fascism disident, cu față umană”. Pentru linia de gândire cu care sunt în dezacord, l-aș numi pe A. James Gregor, cu a sa carte The Faces of Janus: Marxism and Fascism in the Twentieth Century.

În același spirit, Aleksandr Iakovlev, fostul ideolog-șef al lui Gorbaciov, identifica germenii terorii totalitare, în special războiul împotriva țărănimii, în Manifestul Comunist. În opinia mea (și aici sunt pe aceeași lungime de undă cu Hannah Arendt, Claude Lefort, Cornelius Castoriadis, Richard Pipes și Robert C. Tucker), continuitatea dintre Marx și Lenin a fost fundamentală. Fascismul, și în special nazismul, nu și-au revendicat originile într-o interpretare distorsionată a propensiunii democratice pentru emancipare.

Este important de înțeles faptul că Lenin a avut o perspectivă mai puțin fanatică asupra acestei chestiuni, lepădându-se de chemările la distrugerea totală a burgheziei și admițând nevoia de a recruta membri ai fostei clase capitaliste în vederea construcției noii ordini (vezi George Legget, The Cheka: Lenin’s Secret Police). Ernst Nolte a invocat declarația exterministă a lui Zinoviev, făcută la începutul „Teorii Roșii”, ca argument al precedenței sale istorice, teoria Schreckbild a nazismului ca o „contra-religie” opusă bolșevismului (La guerre civile européenne, 1917–1945: National-socialisme et bolschévisme).

Pentru abordări anterioare, să revenim la Richard Pipes, The Russian Revolution (New York: Vintage Books, 1990): „Aidoma iacobinului francez, Lenin a căutat să clădească o lume locuită în mod exclusiv de către «cetățeni buni»... Lenin îi descria în mod curent pe cei pe care îi alesese să semnifice «dușmanii de clasă» ai regimului său, în termeni împrumutați din vocabularul dezinsecției, numindu-i pe culaci, «lipitori», «păianjeni» și «paraziți». Încă din ianuarie 1918, folosea un limbaj inflamant menit să incite populația la comiterea pogromurilor «împotriva bogaților, escrocilor și paraziților. Diversitatea aici este o garanție a vitalității, a succesului și a atingerii unui singur obiectiv: curățarea pământului Rusiei de toate insectele dăunătoare, de puricii josnici, ploșnițe – bogații, și așa mai departe». Hitler va urma acest exemplu cu privire la liderii social-democrației germane, pe care îi vedea în special ca evrei, numindu-i în Mein Kampf cu termenul de «Ungeziefer», sau «insecte dăunătoare», numai bune pentru exterminare” (pp. 790–791).

Pe chestiunea răului radical (das radikal Böse) și totalitarismului, să revedem și discuția lansată de Hannah Arendt în Origini și, de asemenea, Jorge Semprun, în L’écriture et la vie (Paris: Gallimard, 1994): « A Buchenwald, les S.S., les Kapo, les mouchards, les tortionnaires sadiques, faisaient tout autant partie de l’espèce humaine que les meilleurs, les plus purs d’entre nous, d’entre les victims... La frontière du Mal n’est pas celle de l’inhumain, c’est tout autre chose. D’où la necessité d’une éthique qui transcende ce fonds originaire où s’enracine autant la liberté du Bien que celle du Mal... » [„La Buchenwald, ofițerii SS, acei Kapo, informatorii, torționarii sadici, făceau tot atât de mult parte din specia umană precum cei mai buni și mai puri dintre noi, dintre victime... Limita Răului nu este și cea a inumanului, sunt două lucruri diferite. Din această premisă rezultă necesitatea unei etici care transcende acest fundal originar în care sunt înrădăcinate atât libertatea Binelui, cât și cea a Răului]”.