Vladimir Tismăneanu

Extincția ideologică a formațiunilor leniniste a lăsat în urmă un vacuum care a fost umplut de constructe sintetice inspirate din moștenirile comuniste și postcomuniste ale regiunii: naționalism, liberalism, socialism democratic, conservatorism, populism, neo-leninism și chiar un fascism recondiționat. Ideologia etnocentrică, la fel de amăgitoare precum cea comunistă, a devenit noul crez salvaționist, o sursă cvasi-mitică de identificare.

György Konrad spunea că atunci când conflictele pe bază de naționalitate anulează orice altceva și când înalții sacerdoți ai intelighenției susțin obsesia națiunii pentru platitudini romantice, avem parte de ceea ce se numește isterie politică. Persistența ruinelor ideologice în societățile post-leniniste și ecourile tentațiilor totalitare ale secolului trecut i-au făcut pe est-europeni vulnerabili în fața reînviatelor spectre ale unor salvaționisme alternative (ex: clericalism, conservatorism etnocentric și populism). Havel ne-a avertizat, într-adevăr, că ideologia este „o cale înșelătoare de a ne raporta la lume. Ea oferă ființelor umane iluzia identității, a demnității și a moralității în același timp cu înlesnirea ruperii de toate acestea”.

În inima marxismului se află un mit milenarist despre justiție, fraternitate și egalitate, un vis social despre o lume perfectă în care vechiul conflict dintre om și societate, dintre esență și existență, va fi fost depășit. Mai mult ca orice altceva, marxismul a reprezentat o grandioasă invitație făcută ființelor umane de a se angaja într-o căutare pasionată a Cetății lui Dumnezeu și de a o construi hic et nunc.

Leninismul s-a bazat pe aspectul său utopic în măsura în care a propus ceea ce Eric Weitz a descris ca fiind „viziunea încăpătoare” a dezvoltării istorice: „Îndepărtând ruinele trecutului, ei au crezut că vor deschide calea creării unei noi societăți care să înlesnească ultima eflorescență a spiritului uman” (vezi A Century of Genocide. Utopias of Race and Nation). Se prea poate ca această aventură umană să fi eșuat definitiv, însă nevoile adânci la care a încercat să ofere răspuns marxismul nu s-au sfârșit.

Potrivit lui Leszek Kołakowski, „marxismul a fost cea mai mare fantasmă a secolului XX”. O filosofie care a proclamat praxisul drept criteriu al adevărului și a insistat că realitatea concretă reprezintă testul propriei validități, a fost în mod dramatic gonflată de imposibilitatea practică a propriei implementări potrivit planurilor originale. Așa cum spunea Leszek Kołakowski în neîntrecuta sa trilogie, „auto-deificarea umanității, căreia marxismul i-a dat o expresie filosofică, a sfârșit asemeni multor astfel de tentative, fie individuale sau colective: s-a dovedit a fi aspectul absurd al servituții umane”.

În opinia regretatului istoric polonez Andrzej Walicki (1930–2020), conceptul dublu-fațetat de libertate al lui Marx a inspirat osatura conceptuală a stalinismului. Pe de-o parte, era vorba de libertate ca „un control conștient, rațional asupra forțelor economice și sociale”; pe de alta, noțiunea libertății individuale trebuia înlocuită de „libertatea de specie”—eliberarea naturii comunale a umanității (vezi Marxism and the Leap to the Kingdom of Freedom). Leninismul a susținut un telos al „dictaturii democratice” (pasămite singura democrație reală) și al „comunismului”, având partidul drept entitatea magică capabilă să injecteze conștiință și să ofere tipul de conducere care să ducă la bun sfârșit călătoria (vezi Claude Lefort, Complications).

O astfel de schemă conceptuală a discursului ideologic, combinată cu ceea ce Rachel Walker a numit „convențiile perene care o guvernează” (ex: „dogmatism” vs. „apărarea purității marxism-leninismului”), a oferit o continuă (deși de intensități diferite) narațiune a emancipării: utopia în acțiune! Nu mai este atunci deloc surprinzător argumentul potrivit căruia revoluțiile din 1989 au cauzat stângii occidentale ceea ce Jan-Werner Müller a identificat, pentru cazul german, drept „pierderea utopiei”.

În al cincilea capitol (Melancholy, Utopia and Reconciliation) al cărții sale Another Country, Müller oferă un excelent exemplu în favoarea argumentului meu. Scriitorul Jurek Becker (1937–1997), fost emigrant din RDG, a declarat că, „într-un anumit fel, dincolo de toate experiențele și toate perspectivele, a existat speranța că țările socialiste pot găsi o altă cale. Acest lucru s-a sfârșit acum”. Justificând votul său împotriva unificării, Becker răspundea: „cel mai important lucru despre țările socialiste nu este nimic vizibil, ci o posibilitate”. Scriitorul german Uwe Timm (80 de ani) adăuga și el: „Trebuie să ne amintim că socialismul în RDG a însemnat o alternativă la RFG, ce e drept una urâtă și hiperdimensionată birocratic, dar totuși o alternativă, iar faptul că acest «socialism real», în pofida tuturor osificărilor, ar fi fost capabil de auto-transformare nu este o simplă aserțiune. Acest lucru este demonstrat de mișcările democratice de tip grassroots”.

Raymond Aron conchidea el însuși efortul de-o viață de a analiza marxismul prin colosalul faliment teologic și practic al acestuia: „Profeția, contrazisă deopotrivă de evoluția capitalismului și experiența așa-numitelor regimuri socialiste, rămâne la fel de goală ca la început: Cum anume ar deveni proletariatul clasa dominantă? De ce anume ar deveni proletariatul clasa conducătoare? De ce ar avea brusc o eficiență fără precedent proprietatea colectivă? Ce baghetă magică ar împăca autoritarismul și planificarea centralizată cu libertatea personală și democrația? Ce era să înlocuiască economia de piață dacă nu planificarea birocratică? Mistificarea a început cu Marx însuși atunci când și-a numit profeția științifică”.

Acesta este, într-adevăr, felul în care apare marxismul după convulsivul secol XX: un milenarism confuz și lipsit de orizont, având prea puțin de-a face cu realitatea și cu provocările civilizației industriale, incapabil să ofere ca remedii pentru suferința umană altceva decât sloganuri goale și dogme osificate.

Istoricul Martin Malia (1924–2004) a definit regimurile de tip sovietic drept partocrații ideocratice. Alți autori, inclusiv celebratul poet polonez Czesław Miłosz, autor al clasicei Gândiri captive, le-au numit logocrații. Ideologia a fost singurul principiu legitimator pentru aceste regimuri fundamental corupte, coruptive și înșelătoare. Revoluțiile din 1989–1991 care au măturat regimurile comuniste în Europa Est-Centrală și în URSS au început, de fapt, mai devreme. Ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea a numit annus mirabilis, un an miraculos, s-ar fi putut să nu aibă loc fără schimbările radicale din URSS inițiate și promovate de Mihail Gorbaciov.

Cartea lui Leon Aron, Roads to the Temple, un adevărat tur de forță, reprezintă o fascinantă cronică a principalelor idei care au cauzat și inspirat răsturnarea revoluționară din URSS. Un respectat expert în afacerile sovietice și post-sovietice, Aron este autorul unei biografii majore Boris Elțîn și a numeroase articole despre cultura politică din Rusia. Pentru el, ceea ce s-a petrecut în URSS între 1987 și 1991 a fost echivalent cu destrămarea completă a miturilor politice care serviseră drept justificare pentru Leviatanul leninist.

Aron este îndreptățit să pună accent pe ceea ce filosoful liberal Isaiah Berlin numea puterea ideilor. Cu alte cuvinte, forțele materiale, adesea invocate de marxiști, contează, însă ele nu sunt singurul și nici măcar cel mai semnificativ factor care duce la revoluțiile politice. Uniunea Sovietică fusese de multă vreme în fază terminală, însă această agonie ar fi putut să mai dureze câteva decenii bune dacă ideile asociate cu gorbaciovismul n-ar fi luat prim-planul și n-ar fi impus o nouă viziune politică. Aron pune în contrast revoluția ideologică a lui Gorbaciov cu reformele pe jumătate și neconcludente ale lui Nikita Hrușciov. Cele mai importante distincții țin de două zone: identitatea imperială a Uniunii Sovietice și moștenirile staliniste. În vreme ce Hrușciov a evitat un răspuns radical la aceste două provocări, Gorbaciov și suporterii săi au mers cu curaj înainte și s-au angajat într-o răsturnare fundamentală a monopolului partidului comunist asupra puterii și ideilor. Homo Sovieticus a fost expus drept un fals ideologic, opusul umanismului clasic.

Cartea lui Leon Aron este o arheologie superbă a ceea ce poate fi numit matricea simbolică a revoluției lui Gorbaciov. În fapt, filosofia glasnost-ului ca eliberare a minții s-a dezvoltat încă de dinainte de 1987 în scrierile unor autori interziși precum Aleksandr Soljenițîn și Vasili Grossman (marele romancier despre care Aron scrie cu intensă empatie). Mulți din asociații foarte apropiați ai lui Gorbaciov erau intelectuali de partid ale căror itinerarii politice au oscilat de la o timpurie pasiune stalinistă, la dezamăgiri și dispreț pentru despotismul birocratic, ori chiar la dorința de a schimba sistemul. Da, gorbacioviștii nu au spus-o direct, au pretins că țelurile lor erau intra-sistemice, dar cu cât au atacat mai mult moștenirile stalinismului, cu atât mai îmboldiți s-au simțit în elanul lor revoluționar.

Cartea lui Aron este în mod esențial despre ideile democratice care au corodat edificiul sovietic în timpul revoluției Gorbaciov. Printre acestea, cele mai importante au fost redescoperirea libertății umane ca valoare non-negociabilă și universală. Timp de mai mult de șapte decenii, experimentul utopic sovietic s-a bazat pe duplicitate, obediență, conformism, frică, suspiciune și ipocrizie. Această jalnică stare morală a generat un cinism exagerat, demoralizare și disperare. Titlul cărții, Roads to the Temple, este inspirat din filmul Căința al regizorului georgian Tengiz Abuladze. Principala temă a acelei capodopere era salvarea umană. Redempțiunea este imposibilă fără căință. Democrația și memoria sunt inseparabile. Spre a obține reconcilierea, foștii torționari trebuie supuși justiției. Prin justiție nu înțeleg doar proceduri legale, ci și condamnarea morală a foștilor criminali.

Dacă indivizii și-ar pierde orice punct de referință axiologic, ei n-ar fi capabili să găsească drumul către templu, către biserică. Ei ar fi, așa cum a spus-s cândva poetul polonez Aleksander Wat, copii în ceață. Bărbații și femeile Revoluției Ruse, acest eveniment al istoriei mondiale impecabil explorat de Leon Aron, au fost în căutarea unei busole morale și politice pe care au găsit-o. În pofida exasperărilor, dezvrăjirilor și abandonurilor post-1991, a existat ceva cu adevărat sublim în acea redescoperire a libertății, demnității și onoarei. Cartea lui Leon Aron reușește să reînvie în chip magnific ceea ce Hannah Arendt numea comoara pierdută a tradiției revoluționare.