Vladimir Tismăneanu

Consensul civic și încrederea politică se pot dezvolta cu mare dificultate în condițiile unui incomplet proces de Aufarbeitung (legal, politic și istoric). Disponibilitatea cetățenilor de a-și asuma consecințele propriilor acțiuni, de a accepta riscurile și de a responsabiliza instituțiile statului este încă embrionară. Trecutul nu este o altă țară. O comunitate democratică autentică nu se poate construi pe negarea crimelor, abuzurilor și atrocităților trecutului. Pentru a ajunge la formula propusă de Adam Michnik, „amnistie da, amnezie nu”, este necesară trecerea printr-o primă fază, și anume discutarea juridică și istorică a Unrechsstaat-ului comunist.

Din acest punct de vedere, consider că trebuie permanent accentuată importanța momentului de reconstituire a libertății care a fost 18 decembrie 2006. A fost o combinație de sublim și de grotesc, de renaștere a adevărului și de zvârcolire a minciunii. Chestiunea fundamentală este însă următoarea: în acea zi nu s-a condamnat formal regimul comunist din România; acest lucru a fost făcut în profunzime ca început al unui proces de asumare, de prelucrare a trecutului în sensul de găsire a vocilor sale care ne permit identificarea sensului propriei istorii.

Fostul președinte Traian Băsescu a și declarat, de altfel, la lansarea volumului de documente publicat la Humanitas sub egida Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, că el consideră ziua de 18 decembrie 2006 momentul de ruptură cu statul comunist. Dacă doriți, această dată din istoria recentă a României este echivalentă cu declarația prin care președintele francez Jacques Chirac cerea iertare în numele statului victimelor (și moștenitorilor acestora) regimului de la Vichy...

Actul de condamnare a creat premisele (dar încă nu și realitatea) unei reinstituționalizări a democrației din România, fundamentată pe o legitimitate post-totalitară definită de depășirea trecutului și pe asimilarea valorilor liberalismului. Cu alte cuvinte, demersul CPADCR, susținut de președintele de atunci, a readus în discuție în România problema responsabilității istorice, politice și legale.

Amurgul leninismului a coincis cu redescoperirea libertății, cetățeniei, responsabilității și demnității odată cu revitalizarea societății civile și prin intermediul experimentelor de politică non-machiavelică (ceea ce în acei ani primise denumirea, în forma sa ideală, de antipolitică).

După 1989 a existat, într-adevăr, un fond de așteptare imens care a funcționat atât ca forță motrice în realizarea schimbării, cât și ca factor destabilizator al transformării democratice a fostului bloc sovietic. Regretatul politolog Ralf Dahrendorf nu s-a înșelat: revoluțiile din 1989 au distrus pentru totdeauna vechiul regim, dar nu au putut crea decât cu teribile dificultăți lumea complet diferită a democrației liberale. Şi, din acest punct de vedere, ele au dezamăgit „speranțele extravagante cărora le-au dat naștere”. Dar nu înseamnă că au eșuat. Ele au deschis drumul către normalitatea democrației, către revitalizarea ori, dacă vreți, regenerarea unor societăți care încă poartă stigmatul experienței comunismului totalitar.

Au existat în secolul XX numeroase Kronstadt-uri mentale. De pildă, pe parcursul Războiului Civil din Spania, mulți înțeleg că jocul pe care îl face Stalin privește instaurarea unei dictaturi de tip stalinist în Spania republicană. Dacă nu erau convinși suficient, în 1939 vine Pactul sovieto-german, picătura care umple paharul pentru varii intelectuali sau militanți comuniști.

Este momentul în care Arthur Koestler însuși ajunge la ruptură, moment profund lămuritor și pentru George Orwell, niciodată membru al Partidului Comunist, dar toată viața un intelectual socialist, de stânga, în pofida unei anumite retorici care a încercat să-l anexeze complet dreptei sau conservatorismului politic (ca și în cazul fraților Rosselli, care au condus mișcarea Justizia e libertà). Kronstadt a fost deci prima stație în ceea ce putem numi fenomenologia deșteptării sau, altfel spus, dialectica dezvrăjirii (disenchantment).

Stalinismul ca sistem totalitar a acționat pe plan: 1) politic (rolul partidului); 2) social (represiunea prin crearea universului concentraționar, teme apărute la Lenin și elaborate, dezvoltate, perfecționate până la paroxism la Stalin—Gulagul, poliția secretă, distrugerea legalității, distrugerea societății civile); 3) economic (instituirea sistemului economiei de comandă, planificată, mult mai puțin dezvoltat sub Lenin); 4) moral-cultural (proiectul Omului Nou).

Stalin duce, de fapt, la extrem logica leninistă. Într-un discurs ținut în fața Comsomol-ului în 1921, Lenin spune foarte clar că există două tipuri de moralități, „moralitatea popilor”, tradițională, în care distincția Bine–Rău este înrădăcinată în principiile teologice iudeo-creștine, care sunt abandonate propunându-se noua moralitate, în care criteriul Binelui este servirea revoluției. Atunci, evident, este bun ceea ce servește revoluției, este rău ceea ce-i dăunează. Cine decide acest lucru? Bineînțeles, partidul, prin liderul său, care poate fi colectiv (Birou Politic, Comitet Central). În întreaga istorie, liderul politic devine însă un singur individ, pontiful suprem al acestui tip de cult sau sectă politică.

Tot Stalin a exacerbat dimensiunea paranoică a sistemului, adăugând modelului lui Lenin concepția ascuțirii luptei de clasă pe măsura înaintării spre socialism. Conform doctrinei tradiționale, pe măsura apropierii de socialism, lupta de clasă ar trebui să se stingă și lucrurile să se normalizeze. Stalin formulează un principiu paradoxal: pe măsură ce se înaintează spre societatea socialistă, lupta de clasă devine tot mai acerbă. Dușmanul este tot mai disperat și, ca atare, reacția comuniștilor trebuie să fie mai violentă.

Violența politică aflată în inima proiectului marxist de la bun început, substanța intervenției politice a lui Lenin în istoria acestui secol, devine baza sistemului. În 1937, când Anna Ahmatova scrie faimosul Recviem, este atins apogeul represiunilor staliniste în Uniunea Sovietică, iar teza intensificării luptei de clasă devine argumentul pseudo-teoretic pentru marea teroare.

1953 reprezintă începutul destalinizării, marcat fără îndoială de data de 5 martie, când a încetat din viață Generalissimo, corifeul științei, părintele popoarelor, geniul lingvisticii, al economiei politice, marele strateg—lista atributelor pe care le-a primit este infinită.

În acest moment, în Ungaria începe Noul Curs al lui Imre Nagy, care revine din poziția de marginalitate. Fusese membru al conducerii Partidului Comunist Maghiar, ajunsese la Moscova după Revoluția Maghiară din 1919, cu episoade destul de tenebroase și nu neapărat dintre cele mai glorioase în anii ’30. A fost colaborator al NKVD-ului, semnând un angajament în acest sens prin 1935.

Revenit în Ungaria după 1945, joacă un rol marginal, este specialist al CC-ului pe probleme de agricultură, neimplicat sub nicio formă în marile persecuții de la sfârșitul anilor ’40–începutul anilor ’50, ci chiar adversar al superstalinistului Mátyás Rákosi, liderul Partidului Comunist Maghiar. Revine când Moscova pornește pe linia dezghețului post-stalinist și devine prim-ministru într-o coabitare dificilă cu Rákosi.

În iunie 1953 are loc revolta muncitorească de la Berlin, suprimată brutal de către sovietici și regimul Ulbricht. Ea coincide cu epurarea la vârf a elitei comuniste est-germane. Are loc un fenomen de repliere în rândul nomenclaturilor panicate din blocul sovietic. Chiar Gheorghe Gheorghiu-Dej vorbește, în România, despre necesitatea dezvoltării „ramurii B”, a industriei bunurilor de larg consum, complet neglijată anterior în favoarea industriei grele, „cu pivotul ei—industria constructoare de mașini”. Din dorința de a schimba și transforma totul, încep vagi concesii către diverse grupuri. Impulsul totalitar este cumva moderat. Autocrația comunistă este înlocuită de oligarhia birocratică a perioadei hrușcioviste.