La începutul anilor ’90, am citit un imund articol semnat de Eugen Florescu în săptămânalul pesemist intitulat antifrastic Democrația. I-am răspuns atunci în România literară, într-un text intitulat „Revanșa rinocerilor”.
Iată un fragment: „…Fostul șef al Secției Presă a Comitetului Central al lui Ceaușescu, Eugen Florescu, dezlănțuie un turbat atac împotriva celor care îndrăznesc să conteste legitimitatea actualilor guvernanți de la București sau care au îndrăznit să exprime îndoieli privind înțelepciunea, ori chiar buna-credință a Frontului Salvării Naționale. În urmă cu câteva luni, o asemenea explozie de ură venind din partea fostului politruc ceaușist ar fi fost greu de imaginat în paginile unei publicații bucureștene. Timpurile s-au schimbat însă, iar profesioniștii delațiunii au revenit în grup printre noi, mai agresivi și mai indecenți decât oricând. Dacă pe vremea lui Ceaușescu li se puteau desluși motivații pentru infamele acțiuni ținând de obediența birocratică, astăzi «băieții» o fac pe cont propriu, din pură plăcere a bălăcirii prin mocirla stalinisto-fascistă”.
Crescut la școala lui Nestor Ignat, Dumitru Popescu, N. Corbu și a celorlalți agitatori scînteiști, Florescu nu putea suporta ironia, erudiția, eleganța discursivă. Era, de fapt, prototipul diletantului arțăgos. A detestat orice urmă de meritocrație veritabilă. În textele sale de după 1990, departe de a se căi, Florescu îi insulta pe N. Manolescu, Ioan Buduca, Mircea Mihăieș, Dorin Tudoran, Ion Vianu și insinua că Grupul pentru Dialog Social s-a vândut pentru dolari. În același timp, Florescu exalta cuplul siamez Eugen Barbu–C. Vadim Tudor, prezentându-i pe vidanjorii cu moravuri jandarmerești drept apărători ai interesului național.
Astfel, într-un articol cu deosebire abject, căzând victimă unui extaz sudoripar, Florescu contrapunea „statura de atlet al moralității și culturii”, proprie lui Popescu-Dumnezeu, activității disidentului Dan Petrescu, pe care probabil regreta că nu l-a lichidat fizic în perioada vlădicii (generalul Iulian Vlad) de la Securitate. Cât despre Ion Traian Ștefănescu, acesta era prezentat drept „excelent prim-adjunct al ministrului culturii”, adică remarcabil locțiitor de gâde (Suzana Gâdea) în timpurile când cultura românească era așezată cu capul pe butucul floreștilor, barbilor și vadimilor. Florescu a fost unul dintre principalii exponenți ai aparatului ideologic al ceaușismului, om de casă al lui Nicu Ceaușescu, căruia de altfel i-a și închinat adevărate panegirice, numindu-l „fiu demn al unui strălucit părinte”.
În fapt, și o spun ca analist al fenomenului pe care l-am denumit încă la mijlocul anilor ’80 drept comunism dinastic, ascensiunea „delfinului” a fost entuziast instrumentată de grupul format din Ștefan Andrei, Cornel Pacoste, Ion Traian Ștefănescu, Pantelimon Găvănescu și, firește, ubicuul, indispensabilul Eugen Florescu. Nu mai vorbesc despre ecourile propagandistice ale scenariului dinastic, întreținute de echipa de zgomote în care excelau Ion Cristoiu și ceilalți „irozi și iloți” de la Scînteia Tineretului.
Asociații lui Florescu în devastatoarea operă anticulturală, marcată de obsesii xenofobe și antioccidentale, au fost: Eugen Barbu, C. Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Pompiliu Marcea, Dan Zamfirescu, Ilie Bădescu, Paul Anghel, Ilie Purcaru, Nicolae Dragoș, Dinu Săraru, Ion Dodu Bălan, Artur Silvestri, C. Sorescu și alții pe care Monica Lovinescu i-a numit „trepăduși de Curte Nouă”. Oricine va avea curiozitatea să citească antologia Etica neuitării a ilustrei gânditoare va descoperi probe incontestabile ale rolului funest jucat de Eugen Florescu. El a fost, de fapt, eminența cenușie ori, mai bine zis, antrenorul grupului „celor douăzeci și ceva” care-și turnau confrații secretarului general, cerând lichidarea Uniunii Scriitorilor.
Recrutat din producție, Florescu a devenit, grație „originii sănătoase”, student al Facultății de Filosofie, secția de Ziaristică, în perioada celor mai cumplite persecuții antiintelectuale (între colegii arestați, Florin Pavlovici, Mihai Stere Derdena). După absolvire, a aterizat direct în presa de tineret. A fost redactor-șef la Scînteia Tineretului și la revista lunară Tânărul Leninist, precum și membru al Biroului CC al UTC în perioada când prim-secretar era Ion Iliescu, de care a fost foarte apropiat.
Unul dintre protejații (și discipolii) lui Florescu a fost același Ion Cristoiu, mai întâi redactor-șef adjunct la Viața Studențească, apoi redactor-șef adjunct la Scînteia Tineretului și responsabil al publicației SLAST (Suplimentul Literar și Artistic al Scînteii Tineretului), în care, pe lângă unele contribuții onorabile, au apărut și texte ignobile de orientare pronunțat național-stalinistă, inclusiv articole și poeme cu tendințe neechivoc șovine. Sub îndrumarea lui Florescu și cu binecuvântarea lui Nicu Ceaușescu, Scînteia Tineretului s-a raliat facțiunii obscurantist-etnocentrice din lumea culturală. Ar fi instructivă, de asemenea, o analiză a paginilor culturale din Scînteia „bătrână”. À bon entendeur(s), salut...
După 1990, Florescu s-a metamorfozat în activist al formațiunii conduse de Ilie Verdeț, Tudor Mohora și Adrian Păunescu, PSM. S-a pretins om de stânga, dar în realitate a fost un campion al ceea ce numesc barocul fascisto-comunist. Orice istorie onestă a raporturilor dintre partid, Securitate și intelectuali, a distribuției forțelor în câmpul simbolic al literelor românești nu va putea eluda rolul nefast al personajului despre care am scris aici.
Se spune uneori, despre morți numai de bine; în ceea ce mă privește, prefer deviza „despre morți, ca și despre vii, numai adevărul”. Examinarea destinului politic al lui Eugen Florescu face parte din opera de confruntare cu trecutul totalitar, pe linia logicii și metodologiei Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.