Vladimir Tismăneanu

Provocarea fundamentală a perioadei de după 1989 a constat în găsirea unui consens moral-politic la nivelul societăților postcomuniste. Turnura istorică din 1989 trebuie înțeleasă și ca renaștere a civismului. Timothy Garton Ash rezumă transformarea acelui an astfel: „Printr-o combinație de revoltă populară și negociere la nivelul elitelor, prizonierii au devenit prim-miniștri și premierii au devenit prizonieri” (The Magic Lantern).

Cu alte cuvinte, în toată această evoluție, idealurile învinse în etapele revoluționare anterioare sunt recuperate prin triumful societății civile. De exemplu, Václav Havel scria în eseul Anatomy of Reticence (Anatomia reticenței), acolo unde polemiza cu mișcările pacifiste din Europa de Vest (care preferau să fie unilateral concentrate pe critica sistemului liberal-capitalist, ignorând total nu numai diferența calitativă dintre acesta și cel comunist, dar și abuzurile celui de-al doilea) că ultima țară care a ocupat o alta în Europa nu a fost America (SUA), ci URSS.

Havel afirma atunci că pacifismul benign, naiv, dar în ultimă instanță autoparalizant este un aliat ideologic al comunismului. El nu are sens în momentul în care drepturile politice ale membrilor unei societăți sunt cvasi-inexistente: „Fără un cetățean liber, demn și autonom nu pot exista națiuni independente și libere. Fără o pace internă, pace între cetățeni și între cetățeni și stat, nu pot exista garanții pentru o pace internațională. Un stat care ignoră voința și drepturile propriilor cetățeni nu poate oferi nicio garanție că va respecta voința și drepturile altor popoare, națiuni și state”.

Pe aceeași linie, Ken Jowitt considera, într-un articol din 2001 („Weber, Trotsky and Holmes on the Study of Leninist Regimes”, în Journal of International Affairs), că principala provocare pentru regimurile leniniste și, implicit, fundamentalul eșec al acestora au constat în incapacitatea de a crea un corp de cetățeni care să se regăsească în valorile acestora. Societățile țărilor est-europene au fost într-adevăr integrate în sistem prin intermediul politicilor de incluziune și al practicilor neotradiționaliste, dar această regimentare (Gleichschaltung) a provocat mai degrabă o generalizare a disimulării decât a apartenenței și identificării.

Ralf Dahrendorf a definit excelent această problemă prin formula „cetățenii în căutarea unui sens”. Aceasta este provocarea libertății, deoarece, așa cum afirma eminentul politolog germano-britanic, „societățile închise nu sunt durabile. Ele exercită totuși o atracție fatală asupra celor care nu suportă tensiunile libertății”. Revoluțiile din 1989 și-au îndeplinit poate cea mai importantă funcție: au provocat prăbușirea regimurilor leniniste și le-au permis cetățenilor țărilor din fostul bloc sovietic să-și creeze propriul destin (self-empowerment). Este vorba așadar aici despre reconstituirea și regândirea categoriei de cetățean.

Aceasta este ideea nouă propusă de revoluțiile din 1989. Luptele care s-au desfășurat în postcomunism au gravitat fundamental în jurul noțiunii de civic: totul a fost și este legat de modul în care definim noțiunea de cetățean. Au urmat după aceea două drumuri: cazurile în care revoluțiile din 1989 au reușit versus cele în care acestea au fost temporar deturnate sau chiar negate, avortate și interzise.

Într-adevăr, societățile postcomuniste nu sunt perfecte. Dar, pentru a relua o idee a lui Adam Michnik, ele sunt formate din oameni de rând și sunt caracterizate de conflicte „normale”. Tocmai din acest motiv, o societate nu trebuie să renunțe la propriile norme etice în numele unor iluzii politice. Așa cum spunea și Jowitt, pentru a supraviețui și prospera, democrația are nevoie de eroi obișnuiți...

Contradicția și paradoxul democrației constau în aceea că, „fără eroism, virtuțile publice nu pot fi menținute. Ele se deteriorează treptat, rezumându-se la un calcul egoist al intereselor proprii sociale, economice și politice. Individul este înlocuit de ego. Totodată însă, eroul carismatic disprețuiește, de fapt este incapabil să evalueze democratic slăbiciunile oamenilor de rând” (vezi Ken Jowitt, „Forward—In Praise of the Ordinary”, în Adam Michnik, Letters from Freedom).

Revizionismul marxist a fost o direcție intelectuală și politică întemeiată pe revolta împotriva Leviatanului birocratic al stalinismului. Elementul central al acestuia l-a constituit antistalinismul. Logica revizionismului avea să ducă la transcenderea strategiei inițiale, deci la îmbrățișarea unei perspective opuse bolșevismului. Ca fenomen local și global, revizionismul marxist s-a dezvoltat după moartea lui Stalin și a fost diferit de reformismul de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

Tot revizionism a fost numit și acest reformism. Este vorba despre revizionismul asociat lucrării Premisele socialismului a lui Eduard Bernstein, fostul secretar al lui Friedrich Engels în ultimii ani de viață ai autorului lui Anti-Dühring, o persoană cu legitimitate enormă în mișcarea socialistă. Pornind de la teza potrivit căreia mișcarea este totul iar scopul nu contează, Bernstein propunea tranziția parlamentară fără violență apocaliptică, fără revoluție proletară globală, spre un socialism democratic. Eu nu mă voi referi la acest reformism, ci la acel revizionism marxist, care se naște în Europa de Răsărit și Centrală și care-i are drept congeneri și parteneri de dialog în Franța și SUA pe cei care se rup de iluzia leninistă, mai ales după Revoluția Maghiară din 1956.

La baza revizionismului marxist a stat o iluzie neomarxistă inspirată parțial din existențialismul sartrian, din scrierile lui Henri Lefebvre și cele ale lui Antonio Gramsci. Primul element al acestei iluzii îl alcătuia ideea că sistemul putea fi reformat de sus în jos, că oamenii își puteau pune speranțele în venirea unui lider luminat (ca Imre Nagy, Alexander Dubček sau Mihail Gorbaciov). Al doilea element stătea în ideea că o conducere luminată ar putea întreprinde reforme care să ducă, în primă fază, la liberalizarea sistemului și, într-o etapă secundară, la democratizare. Revizionismul marxist a mizat pe o unitate de discurs între propriul demers și cel al oficialității.

Anul 1956, momentul-simbol al revizionismului, poate fi considerat începutul sfârșitului pentru comunism. După 1956, a devenit clar faptul că recuperarea tradiției libertare a tânărului Marx nu se putea face decât împotriva, iar nu împreună cu oligarhia profitocratică. Acest lucru a fost evident în cele 10 zile din timpul liberalizării inițiate de Imre Nagy în 1956. Începând cu 1960, revizionismul marxist a devenit antibolșevic și, în final, a evoluat către non-marxism și antimarxism, pierzându-și rațiunea de a fi. Primăvara de la Praga a fost „cântecul de lebădă” al acestei iluzii revizioniste, iar „dialectica concretului” s-a consumat sub șenilele tancurilor Tratatului de la Varșovia. Totuși, revizionismul marxist a dinamitat, a erodat până la disoluție discursul apologetic inițial, a propus un contradiscurs, a reabilitat tematica subiectivității și a negativității, a reintrodus tema persoanei. Totodată, revizionismul marxist a deschis porțile către o viziune postmarxistă, în unele cazuri (cum a fost cel al lui Leszek Kołakowski) către o viziune antimarxistă.

Anul 1956 este legat de demolarea unor sisteme de inspirație leninistă care-și au rădăcinile în problema responsabilității sau iresponsabilității intelectualilor în legătură cu fenomenele totalitare ale secolului XX. Se poate vorbi despre o intervenție leninistă în praxisul revoluționar al marxismului. Unii gânditori care s-au ocupat de această chestiune—printre care mă înscriu—vorbesc despre mutația leninistă în praxisul revoluționar al social-democrației europene. Lenin, născut în 1870, a încetat din viață în 1924. Anul 1903 este un an-cheie: îi apare lucrarea Ce-i de făcut?, poate cea mai importantă contribuție—negativă, cred eu—la praxisul social-democrației europene și globale din ultimii 100 de ani.

Ea produce o schimbare fundamentală de paradigmă: se înlocuiește mișcarea social-democrată prin ceea ce el a numit partidul de tip nou sau partidul de avangardă. Acesta se substituie clasei, elementul central la Marx, definit de acesta în opera de tinerețe drept hărăzit, predestinat de istorie ca subiect revoluționar. La Lenin se produce un fenomen pe care îl putem defini drept substituționism (termen introdus, dacă nu mă înșel, de către Raymond Aron).

Partidul însuși este definit în termeni de sectă militarizată. Pentru Karl Marx, clasa, prin autoeliberare, elibera întreaga umanitate. În textele filosofice de tinerețe, înainte de toate Mizeria filosofiei, dar și Manuscrisele economico-filosofice de la Paris din 1844, Marx vorbește despre autoemanciparea proletariatului ce duce la autoemanciparea universalizată a umanității. Foarte importantă era chestiunea demonizării proprietății private drept sursă primordială a alienării.