Vladimir Tismăneanu

Eugen Florescu (1935–2009) a fost unul din corifeii propagandei național-staliniste românești. Personajul a fost șef al Secției Presă a CC al PCR, favoritul Elenei Ceaușescu, zbirul care teroriza Uniunea Scriitorilor în anii ’80, aghiotantul lui Dumitru Popescu-Dumnezeu. Membru al CC al PCR până la prăbușirea regimului comunist, „detașat” pentru câțiva ani la Timișoara la mijlocul anilor ’80 ca secretar județean cu propaganda, Florescu s-a ocupat personal de supravegherea (domesticirea) intelectualilor critici din acel oraș, în special a celor din jurul revistei Orizont (Mircea Mihăieș, Cornel Ungureanu, Adriana Babeți, Şerban Foarță, Marcel Tolcea, Livius Ciocârlie, Daniel Vighi, Iosif Costinaș).

Obtuz, vehement, intolerant și incult, Florescu a fost, alături de Mihai Dulea, patronul politicii de intimidare a scriitorimii și de susținere a curentului autodenumit protocronism. A rămas de pomină afirmația sa că protocronismul nu este o simplă concepție estetică, ci „viziunea artistică a tovarășului Nicolae Ceaușescu”.

În luările sale de cuvânt de la ședințele biroului Uniunii Scriitorilor, în deplin consens cu idiosincraziile lui Dumitru Popescu, Florescu i-a atacat constant, cu vicioasă maliție, pe exponenții direcției (neo)lovinesciene, proeuropene și potențial antitotalitare: Nicolae Manolescu, Mircea Zaciu, Valeriu Cristea, Zigu Ornea, Eugen Simion, Ileana Mălăncioiu, Dan Hăulică, Lucian Raicu, Gabriel Dimisianu, Geo Bogza, Octavian Paler, Eugen Jebeleanu, Dan Deșliu, Ileana Vrancea, Mircea Dinescu și Dorin Tudoran.

Florescu a fost unul dintre principalii artizani ai otrăvitelor campanii din Săptămâna, Luceafărul și Flacăra, împotriva postului de radio Europa Liberă și mai cu seamă a emisiunilor culturale concepute de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. În aceste acțiuni de dezinformare și intoxicare, nu încape îndoială, Florescu și ciracii săi au colaborat cu departamentele de resort din Securitate. De altfel, peste ani, Florescu avea să devină coleg de partid (PRM) cu colonelul Ilie Merce, specialistul securist în domeniu.

Două detalii semnificative pot lumina sensul itinerarului existențial al lui Eugen Florescu. Un destin în care fanatismul s-a întâlnit cu grotescul și cu penibilul. Pe la mijlocul anilor ’90, deputatul PSM (ulterior parlamentar PRM) participă la Paris la târgul de carte al ziarului L’Humanité, cotidian al Partidului Comunist Francez. S-a întâlnit în cadrul standului „Espace Marx” cu o veche militantă a PCR, intelectuală cunoscută și fostă luptătoare în Rezistența franceză. „Omul de stânga” E. Florescu tocmai publicase un articol în care se referea la tatăl meu, fost voluntar în Brigăzile Internaționale din Spania, numindu-l „ciungul, pe care până și Gheorghiu-Dej l-a dat afară din partid de tâmpit ce era”.

Fără să-și piardă cumpătul, fosta grande résistante l-a privit în ochi și l-a întrebat: „Dacă un om de stânga se exprimă astfel despre un mutilat al Războiului Civil din Spania, ce putem aștepta de la un om de extrema dreaptă?” Florescu a făcut pe loc, la modul propriu, stânga-mprejur, pierzând ocazia de a depăna amintiri despre visurile juneții revoluționare. Ce era să replice?

Ironia supremă este că, după anul 2000, pontiful antiamericanismului visceral a părăsit România și s-a instalat în Statele Unite (din câte știam, la San Francisco) ca respectabil bunicuț, ajutându-și fiica la creșterea copiilor. Mă îndoiesc că le-a aplicat rețetele învățate din Poemul pedagogic de Anton Makarenko, perversa matrice care a inspirat ororile de la Pitești. Mi-l imaginez, puțin adus din spate, vorbind o engleză șchiopătândă, făcând cumpărături la supermarketul din colț și, odată întors acasă, arătându-le nepoților, nu fără mândrie, propriile trofee dintr-un trecut pătat de sânge și mizerie, ordinele și medaliile câștigate datorită înverșunatului său devotament pentru „făurirea celei mai bune și drepte dintre orânduiri”...

În iunie 1968, sintetizând lecțiile revoltei avortate a studenților francezi, Monica Lovinescu examina amalgamul nihilist al utopismului autorului Omului unidimensional, Herbert Marcuse: „Două aspecte din opera lui militează în favoarea acestei explozii: lipsa de nuanțe dintr-o critică ce se vrea globală și definitivă și apelul la iraționalul fericirii. [...] Desigur, critica acestui tip de rațional se află în Heidegger, dar Heidegger n-o îmbină cu o speranță mesianică sau cu rămășițe de marxism. Sistemul lui Marcuse nu este exploziv prin rigoarea lui, ci, dimpotrivă, prin înglobarea atâtor izvoare diferite într-o critică radicală, dar nu și la obiect” (Unde scurte).

Diagnosticul este impecabil: critica a ceea ce filosofii Școlii de la Frankfurt numeau capitalism târziu era radicală, nu însă și la obiect. Chiar Jürgen Habermas admitea acest lucru atunci când scria despre revolta studențească germană drept o Scheinrevolution (o pseudorevoluție) și îi acuza pe unii dintre lideri de „fascism de stânga”.

În acest timp, la Praga, prindea ființă cealaltă aventură utopică. Utopia intelectualilor cehi și slovaci era una anti-ideologică, așadar una care se opunea minciunii oficiale, logicii despotismului birocratic și terorii polițiste prezentate drept apoteoza libertății umane. Era o insurecție a spiritului ori, spre a relua o minunată formulare hegeliană, era „un superb răsărit de soare”. Se topea ghețarul stalinist: societatea civilă renăștea sub semnul convingerii că socialismul poate fi umanizat. Anul 1968, cu ale sale mari iluzii și nu mai puțin teribile dezamăgiri, a avut cel puțin un efect de lungă durată: prăbușirea mitului sovietic și declinortodoxiilor comuniste în Occident.

În acest sens, André Glucksmann (1937–2015) avea dreptate să afirme că mișcarea din 1968 a determinat începutul sfârșitului pentru Partidul Comunist Francez, aflat astăzi într-o stare de comă mentală (ca și stânga franceză în genere). Atunci când Georges Marchais (fost secretar general al Partidului Comunist Francez) l-a atacat pe Daniel Cohn-Bendit numindu-l „un Juif allemand” (un evreu german), mii de studenți au răspuns scandând „Nous sommes tous des Juifs allemands” (Suntem toți evrei germani) și „À bas les crapules staliniennes!” (Jos cu secăturile staliniste). PCF își dezvăluia orientarea fascistă. În spatele secerii și ciocanului se întrezărea umbra lui Doriot, în tinerețe comunist, apoi susținător al nazismului prin acțiuni concrete. Comunismul se deconspira ca extremism de dreapta, cum scrisese cândva Jeanne Hersch, eleva lui Jaspers și prietena Monicăi Lovinescu.

Între timp, la București, echipa barbistă infesta spațiul public cu calomnii împotriva Europei Libere, dovedind ambiguitatea incurabilă a stalinismului național. Pretenția autonomistă, mascarada reabilitărilor unor comuniști uciși în perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ca și a celor lichidați în URSS în anii Marii Terori, refrenul agasant privitor la „umanismul socialist” deveneau argumente pentru edificarea tot mai grotescului cult al personalității lui Nicolae Ceaușescu.

După 1956, anul 1968 a fost al doilea moment istoric pierdut de intelectualii români. Suflul libertății s-a stins înainte de a crea o mișcare intelectuală reală. Una care, asemenea celei de la Praga, să submineze „Castelul” prin curaj, cinste și nonconformism. A existat un suflu liberal în 1968, un sentiment că totul este posibil, că imaginarul social poate fi desferecat. Se configura o nouă viziune despre socialism, opusă dogmatismului cazon al sovietismului oficial. Sigur, dacă privim lucrurile cu ochii noștri de azi, a fost vorba despre o mare iluzie...