Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

În iunie 1968, sintetizând lecțiile revoltei avortate a studenților francezi, Monica Lovinescu examina amalgamul nihilist al utopismului autorului Omului unidimensional, Herbert Marcuse: „Două aspecte din opera lui militează în favoarea acestei explozii: lipsa de nuanțe dintr-o critică ce se vrea globală și definitivă și apelul la iraționalul fericirii. [...] Desigur, critica acestui tip de rațional se află în Heidegger, dar Heidegger n-o îmbină cu o speranță mesianică sau cu rămășițe de marxism. Sistemul lui Marcuse nu este exploziv prin rigoarea lui, ci, dimpotrivă, prin înglobarea atâtor izvoare diferite într-o critică radicală, dar nu și la obiect” (Unde scurte).

Diagnosticul este impecabil: critica a ceea ce filosofii Școlii de la Frankfurt numeau capitalism târziu era radicală, nu însă și la obiect. Chiar Jürgen Habermas admitea acest lucru atunci când scria despre revolta studențească germană drept o Scheinrevolution (o pseudorevoluție) și îi acuza pe unii dintre lideri de „fascism de stânga”.

În acest timp, la Praga, prindea ființă cealaltă aventură utopică. Utopia intelectualilor cehi și slovaci era una anti-ideologică, așadar una care se opunea minciunii oficiale, logicii despotismului birocratic și terorii polițiste prezentate drept apoteoza libertății umane. Era o insurecție a spiritului ori, spre a relua o minunată formulare hegeliană, era „un superb răsărit de soare”. Se topea ghețarul stalinist: societatea civilă renăștea sub semnul convingerii că socialismul poate fi umanizat. Anul 1968, cu ale sale mari iluzii și nu mai puțin teribile dezamăgiri, a avut cel puțin un efect de lungă durată: prăbușirea mitului sovietic și declinortodoxiilor comuniste în Occident.

În acest sens, André Glucksmann (1937–2015) avea dreptate să afirme că mișcarea din 1968 a determinat începutul sfârșitului pentru Partidul Comunist Francez, aflat astăzi într-o stare de comă mentală (ca și stânga franceză în genere). Atunci când Georges Marchais (fost secretar general al Partidului Comunist Francez) l-a atacat pe Daniel Cohn-Bendit numindu-l „un Juif allemand” (un evreu german), mii de studenți au răspuns scandând „Nous sommes tous des Juifs allemands” (Suntem toți evrei germani) și „À bas les crapules staliniennes!” (Jos cu secăturile staliniste). PCF își dezvăluia orientarea fascistă. În spatele secerii și ciocanului se întrezărea umbra lui Doriot, în tinerețe comunist, apoi susținător al nazismului prin acțiuni concrete. Comunismul se deconspira ca extremism de dreapta, cum scrisese cândva Jeanne Hersch, eleva lui Jaspers și prietena Monicăi Lovinescu.

Între timp, la București, echipa barbistă infesta spațiul public cu calomnii împotriva Europei Libere, dovedind ambiguitatea incurabilă a stalinismului național. Pretenția autonomistă, mascarada reabilitărilor unor comuniști uciși în perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ca și a celor lichidați în URSS în anii Marii Terori, refrenul agasant privitor la „umanismul socialist” deveneau argumente pentru edificarea tot mai grotescului cult al personalității lui Nicolae Ceaușescu.

După 1956, anul 1968 a fost al doilea moment istoric pierdut de intelectualii români. Suflul libertății s-a stins înainte de a crea o mișcare intelectuală reală. Una care, asemenea celei de la Praga, să submineze „Castelul” prin curaj, cinste și nonconformism. A existat un suflu liberal în 1968, un sentiment că totul este posibil, că imaginarul social poate fi desferecat. Se configura o nouă viziune despre socialism, opusă dogmatismului cazon al sovietismului oficial. Sigur, dacă privim lucrurile cu ochii noștri de azi, a fost vorba despre o mare iluzie...

Consensul civic și încrederea politică se pot dezvolta cu mare dificultate în condițiile unui incomplet proces de Aufarbeitung (legal, politic și istoric). Disponibilitatea cetățenilor de a-și asuma consecințele propriilor acțiuni, de a accepta riscurile și de a responsabiliza instituțiile statului este încă embrionară. Trecutul nu este o altă țară. O comunitate democratică autentică nu se poate construi pe negarea crimelor, abuzurilor și atrocităților trecutului. Pentru a ajunge la formula propusă de Adam Michnik, „amnistie da, amnezie nu”, este necesară trecerea printr-o primă fază, și anume discutarea juridică și istorică a Unrechsstaat-ului comunist.

Din acest punct de vedere, consider că trebuie permanent accentuată importanța momentului de reconstituire a libertății care a fost 18 decembrie 2006. A fost o combinație de sublim și de grotesc, de renaștere a adevărului și de zvârcolire a minciunii. Chestiunea fundamentală este însă următoarea: în acea zi nu s-a condamnat formal regimul comunist din România; acest lucru a fost făcut în profunzime ca început al unui proces de asumare, de prelucrare a trecutului în sensul de găsire a vocilor sale care ne permit identificarea sensului propriei istorii.

Fostul președinte Traian Băsescu a și declarat, de altfel, la lansarea volumului de documente publicat la Humanitas sub egida Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, că el consideră ziua de 18 decembrie 2006 momentul de ruptură cu statul comunist. Dacă doriți, această dată din istoria recentă a României este echivalentă cu declarația prin care președintele francez Jacques Chirac cerea iertare în numele statului victimelor (și moștenitorilor acestora) regimului de la Vichy...

Actul de condamnare a creat premisele (dar încă nu și realitatea) unei reinstituționalizări a democrației din România, fundamentată pe o legitimitate post-totalitară definită de depășirea trecutului și pe asimilarea valorilor liberalismului. Cu alte cuvinte, demersul CPADCR, susținut de președintele de atunci, a readus în discuție în România problema responsabilității istorice, politice și legale.

Amurgul leninismului a coincis cu redescoperirea libertății, cetățeniei, responsabilității și demnității odată cu revitalizarea societății civile și prin intermediul experimentelor de politică non-machiavelică (ceea ce în acei ani primise denumirea, în forma sa ideală, de antipolitică).

După 1989 a existat, într-adevăr, un fond de așteptare imens care a funcționat atât ca forță motrice în realizarea schimbării, cât și ca factor destabilizator al transformării democratice a fostului bloc sovietic. Regretatul politolog Ralf Dahrendorf nu s-a înșelat: revoluțiile din 1989 au distrus pentru totdeauna vechiul regim, dar nu au putut crea decât cu teribile dificultăți lumea complet diferită a democrației liberale. Şi, din acest punct de vedere, ele au dezamăgit „speranțele extravagante cărora le-au dat naștere”. Dar nu înseamnă că au eșuat. Ele au deschis drumul către normalitatea democrației, către revitalizarea ori, dacă vreți, regenerarea unor societăți care încă poartă stigmatul experienței comunismului totalitar.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG