Emilian Galaicu-Păun

Noroc cu greviștii autohtoni – rromii s-au eclipsat, pentru o vreme, din dezbaterile publice din Hexagon. Nu și din spațiul public francez. Așa se face că, dacă vrei să mergi la țigănci (a nu se confunda cu titlul nuvelei lui Mircea Eliade!), n-ai decît să ieși pe unul dintre marile bulevarde ale capitalei franceze, iar și mai sigur – pe una dintre arterele turistice, fie că este vorba de piața din fața catedralei Notre-Dame de Paris, fie de colina Monmartre sau de Trocadero. Pretutindeni, felul acestora de a-i aborda pe turiștii străini este tras la indigo – mai întîi te întreabă dacă vorbești engleza (sic!), apoi urmează o scurtă dar strigătoare la cer chemare de ajutor, și asta deoarece cea de-a V-a Republică – vezi Doamne!!! – îi persecută pe rromi. Unii turiști pun botul și își duc mîna la buzunar.

Nu aș fi abordat probabil tema rromilor din Franța dacă, ieșind în fiecare dimineață din sediul Ambasadei României de pe rue Saint-Dominique, nu aș fi dat – aproape invariabil – de bărbați și femei de etnie rromă, veniți la consulat să-și rezolve problemele curente. Odată admiși în incinta ambasadei, se poartă cît se poate de respectuoși, prin tot comportamentul lor arătînd că sunt oameni civilizați și bine crescuți. Totuși o neliniște li se citește pe fețe – de bună seamă, cînd faci parte dintr-o seminție ce pare a privilegia mai presus de toate libertatea de mișcare, nu mergi chiar de bună voie la o instituție de stat. Din cîte se pare, și funcționarii ambasadei sunt obișnuiți cu prezența lor, astfel încît li se deschide poarta de fier înainte chiar ca aceștia să apese butonul soneriei.

Nu mai departe de intersecția rue Sain-Dominique – boulevard Bosquet (adica la nici 25 de metri de ambasadă), cerșește un tînăr român, de dimineața și pînă seara tîrziu. Nu știu de ce și-a ales (sau i s-a repartizat) anume acest loc, poate că proximitatea Patriei – adevărat, reprezentată la nivel de ambasadă – și-a spus cuvîntul. Cum vremea s-a răcit, este înfofolit într-o pătură ce-i acoperă picioarele, dar și fără a și le ascunde este limpede că oricum nu are încontro se duce. Habar n-am cîți din funcționarii ambasadei și-au plătit „obolul patriotic”, aruncîndu-i 10 sau 20 de cenți de pomană; cert este că nimănui nu i-a dat prin cap să-l poftească la secția consulară, cel puțin cît să-l întrebe de acte. După cum arată și vorbește – l-am auzit într-o zi discutînd cu un bărbat mai în vîrstă, și el român din talpă –, nu are cum trece drept rrom, și deci nu poate conta pe mila străinilor. Și atunci rabdă de foame și frig, cerșind nu atît cu vocea (nu l-am auzit niciodată vorbind franceza), cît din priviri. La doar cîteva sute de metri de restaurantul cu specific românesc, Doina…

Și bărbații rromi, ei ce fac în timp ce mamele, soațele sau fiicele lor le povestesc străinilor cum sunt persecutați de urmașii sanculoților? – mă întrebam eu în toate aceste zile, pînă cînd luînd metroul pe o linie mai aglomerată & la o oră de vîrf, m-am pomenit cu un întreg taraf în vagon, cîntînd de-a valma tot repertoriul balcanic, de la sîrbe și giamparale la Valurile Dunării. Pentru parale, alias cenți, se înțelege. Scena m-ar fi încîntat (poate) acum 15 ani, cînd descopeream filmele lui Emir Kusturica, acum însă un cîntec de inimă albastră în metrou mi se pare la fel de penibil ca inscripția de pe cartonul unui cerșetor, pe care o remarcasem chiar la intrarea în gura de metrou: MERSI BOCU (literalmente!!!). Felul în care era scrisă spunea BOCU – vorba vine – despre cel care a zmîngălit-o. Dacă nu cumva despre toți cei care umblă cu mîna întinsă și „MERSI BOCU!” în dinți.

De circa 2 săptămîni, Parisul pare să se fi mutat pe un singur mal – Rive Gauche. Manifestări de amploare, cu nelipsitele sloganuri mobilizatoare de genul: „C’est la lutte finale…” și kilometri de pînză roșie, și-au făcut loc în peisajul public, confiscat și el de politic. Turiștii străini contribuie și ei la difuzarea imaginii unui „Paris roșu”, cu fiece clișeu luat pe viu – spre bucuria protestatarilor care nu ezită să le explice cum stă treaba cu pensionarea (criminală!!!) la 62 de ani, propusă de ministrul Muncii în locul actualei, la 60 de ani. Dintre toate, un afiș îmi atrage atenția: „Am 16 ani și visez la o pensie”. (Între paranteze fie spus, maică-mea împlinește curînd 67 de ani și nu are de gînd să renunțe la meseria de învățătoare, pe care o practică de peste patru decenii…).

E bine cunoscută simpatia intelighenției franceze pentru mișcarea de stînga – a fi de dreapta în Franța echivalează, pentru unii, cu a nu avea suflet (memorabilă, imbecilitatea apoftegmei lui Jean-Paul Sartre: „Orice anticomunist e un cîine!”). Mari figuri ale elitelor artistice și-au pus renumele la bătaie, pentru a o aduce pe Segolene Royale la Președinția Franței – fără succes. Ulterior, unii și alții au trecut în tabăra lui Nicolas Sarkozy – bineînțeles, în numele interesului național. Primăria capitalei a rămas însă socialistă, dar și fără un primar de stînga Parisul („mon meilleur ennemi”, cum îl numește Sarkozy pe Bertrand Delanoe) tot revoluționar rămîne.

După determinarea cu care se strigă, în aceste două săptămîni, „C’est la lutte finale…”, puțin lipsește pentru a se înălța primele baricade și chiar – de ce nu? – o ghilotină. Totuși nu a căzut nici un cap, nici al ministrului Muncii, nici al Economiei, nici al Primului ministru, ca să nu mai vorbesc de cel al președintelui.

Acum cîțiva ani văzusem la TV5 un film documentar, în 5 episoade, despre François Mitterrand – absolut impresionant și chiar necruțător pe alocuri cu unul dintre marii oameni politici ai celei de a V-a Republici. Țin minte cît de tare m-a izbit replica lui Mitterrand la acuzația unui jurnalist cum că nu ar fi cu adevărat un socialist, ci doar trece drept un om de stînga: „Si je passe pour un homme de gauche, c’est parce que je parle bien socialisme!” (Ceea ce nu l-a împiedicat totuși să facă niște reforme pentru care orice președinte de dreapta l-ar putea invidia.) Acum stau și mă întreb ce replică va avea Sarkozy la acest insolit: „Am 16 ani și visez la o pensie”. El care are o (a V-a) Republică, și o (a 3-a) nevastă, adevărat – pe nume Carla Bruni. Ce „-ism” trebuie să știi să vorbești (impecabil!), pentru a fi reales?