Emilian Galaicu-Păun

(În prima miercuri a lunii octombrie începe Târgul Internațional de Carte de la Frankfurt, cel mai mare târg de specialitate din lume. În așteptarea acestui eveniment, m-am întrebat – de fapt, m-a chestionat UN cristian, pentru http://bibliotecadepoezie.wordpress.com/ –, cu referire la piața națională de carte: "De ce migrează autorii de la o editură la alta?")

De ce n-ar migra, pe o piaţă şi ea în mişcare (browniană), unde nu competiţia continuă, ci big-bang-ul post-decembrist? Cum cele mai performante case abia dacă au atins – unele – vârsta majoratului, se-nţelege că nu au avut răgazul să-şi fidelizeze autorii, cu 2-3 excepţii notabile, cât să le pună în vitrină, pe post de „specialitatea casei”. Poţi însă foarte bine publica la aristocratica Humanitas, bunăoară, fără să fii „autor Humanitas” (alias, „boier al minţii”) – şi asta pentru că doar câteva nume se identifică mărcii de firmă.

Pe de-altă parte, ce-ar însemna să fii, de pildă, „autor Polirom”, în condiţiile în care harnica & democratica editură ieşeană a publicat sute de autori români, de toate vârstele, aparţinând tuturor generaţiilor, de la clasicii în viaţă Norman Manea, Gabriela Adameşteanu, Alexandru George la tânărul neliniştit Alexandru Vakulovski?!

Spre deosebire de Franţa ultimelor decenii, să zicem, unde trece o frontieră clară între „autorii Gallimard” şi „autorii Minuit” – a propos, aceştia din urmă au dat doi „laureaţi Nobel”, Samuel Beckett şi Claude Simon –, la noi, editurile încă nu au ajuns să fie şi purtătoare ale unor ideologii literare bine definite. Oricât de „optzecistă” s-a vrut, într-o primă fază, Paralela 45, în cele din urmă tot s-a deschis spre alte generaţii, adevărat mai degrabă pe filiera textualistă, publicându-i insistent pe scriitorii „şcolii de la Târgovişte”; şi invers, unul dintre ideologii editurii, prozatorul & capul teoretic Gheorghe Crăciun, a preferat să-şi publice romanul său de vârf, Pupa russa, la Humanitas.

Cazul poeţilor e şi mai delicat – există câteva colecţii de poezie contemporană de top (de la Brumar, Cartea Românească, Cartier), foarte căutate, şi, de cealaltă parte, una pour tout le monde, de la Vinea. De regulă, autorii migrează de la această din urmă spre Cartea Românească (Dan Sociu, Elena Vlădăreanu) sau Cartier (Dan Coman, Claudiu Komartin, subsemnatul). Bref, „jucăm” cu toţii pe o piaţă încă destul de fragilă, pentru ca transferurile de autori de la o editură la alta – mă gândesc la Michel Houellbecq, ce şi-a mutat „căsuţa” pentru 1.000.000 de Euro – să constituie adevărate afaceri. D’aia nici nu avem autori de milioane!

Parcă-l aud pe regretatul Ion Vatamanu recitând, pe la începutul anilor ’90, cu vocea-i inconfundabilă: „Se ceartă poeţii, se vorbesc urât…”; din câte îmi amintesc, poemul îi fusese inspirat de gâlceava a doi colegi de generaţie – nu le dau numele – care nu vor fi împărţit ceva. După frecvenţa cu care Vatamanu îşi recita opul, cu şi fără ocazie, la tot felul de serate literare, se vedea limpede cât de mult suferă pentru această dihonie naţională; erau anii când în stradă se (mai) striga: „Unire, moldoveni!”

Şi tot atunci apăruseră primele fisuri în rândurile intelighenţiei noastre de creaţie, care vor sfârşi prin a deveni o prăpastie de netrecut: Leonida Lari s-a aruncat în braţele lui Corneliu Vadim Tudor, după ce că intrase în Parlamentul României pe listele lui Corneliu Coposu, Grigore Vieru şi Nicolae Dabija gravitând şi ei în jurul cercurilor naţionaliste/ protocroniste; Serafim Saka (PEN-club) & „contrafortiştii” se raliază Anei Blandiana & Alianţei Civice.

Nu „cearta” în sine mi se pare păguboasă; din contra – unele „neînţelegeri” dintre artişti au generat adevărate capodopere. Suficient să mă gândesc că cel mai spiritualizat personaj al lui Dostoievski se numeşte – deloc întâmplător – Lev Nikoşlaevici (Mâşkin), la fel cum un personaj memorabil al lui Tolstoi se cheamă – de ce oare? – Fiodor Mihailovici. Or, se ştie bine că cei doi titani ai literaturii ruse nu s-au cam avut la inimă.

Mai încoace, o altă „supărare” a artiştilor – e vorba despre Nichita Stănescu şi Evgheni Evtuşenko – s-a stins nu doar cu ajutorul câtorva vodci, ci şi a talentului poetic. În 1965, Nichita participă la întâia ediţie a Festivalului de poezie de la Struga, unde obţine – cu poemul Quadriga – Premiul Mic, pentru tineri scriitori, juriul preferându-l în faţa lui Evtuşenko. Mare supărare din partea Fratelui mai Mare! (Mai trebuie să amintesc că în spatele fiecărui succes individual stătea Partidul, gata oricând să-şi aurească blazonul?!...) Într-un cuvânt, victoria lui Stănescu (născut din mamă rusoaică albă, pe numele ei de fată Tatiana Cereachiukina) era să afecteze „relaţiile de prietenie ruso-române”, dacă nu se găsea o minte limpede care să propună următorul troc: în cele două capitale, se vor publica câte-un volum tradus al fiecăruia dintre poeţi – Nichita Stănescu la Moscova în tălmăcirea lui Evtuşenko, şi Evgheni Evtuşenko la Bucureşti transpus de Stănescu. Zis şi făcut. (Că juriul din 1965 a avut perfectă dreptate să-l prefere pe Nichita, o confirmă şi încoronarea poetului român la Struga 17 ani mai târziu, în 1982, cu Marele Premiu, Cununa de aur.) Şi iată aşa „cearta” artiştilor s-a întors în „ce, artă!” a artiştilor…

Revenind pe meleagurile noastre – mai mult (când e să te uiţi cu jind la turmele altor doi) sau mai puţin (când e să te resemnezi) mioritice –, nu pot să nu admir gestul polemic al poetului Dumitru Matcovschi, care, deşi are toată consideraţia pentru Ion Druţă („Druţă este scriitorul în faţa căruia totdeauna mă prezint c-un tremur în suflet…”, se confesează Domnia Sa în 1972, într-un interviu acordat lui Serafim Saka), nu ezită să scrie o piesă în replică la Păsările tinereţii noastre, şi anume Cântec de leagăn pentru bunici.

Ei bine, am revăzut spectacolul lui Dumitru Matcovschi după vreo trei decenii, chiar duminica aceasta, la Teatrul Naţional Mihai Eminescu, într-o montare proaspătă, a lui Sandu Cozub, cu un Petru Oistric făcând un rol magistral, fără a-l uita pe Vitalie Rusu, veteranul trupei, şi care duce tot greul spectacolului pe umerii săi, şi m-am gândit cât de fertilă se dovedeşte a fi, uneori, o „ciocnire” a două spirite creatoare, cu condiţia să fie făcută cu har. Fără să-l „arate cu degetul” pe Ion Druţă, al cărui personaj – comunistul Pavel – reprezintă „omul nou” (doar pe patul de moarte se împacă oarecum cu tuşa Ruţa, nostalgică după „păsările tinereţii”, alias după vremurile de altă dată), Dumitru Matcovschi scoate (asul) din mânecă un personaj ciudat, Visarion, care deplânge dispariţia păsărilor cântătoare (pre limba lor, adică – a noastră, am adăuga noi astăzi). Degeaba bătrânul învăţător încearcă să-l liniştească, zicând că tot el „le-a dat aripi” – zbaterea în vid a braţelor sale neputincioase, din scena finală, spune mult despre „amputarea zborului” din anii sovietici.

Nu ştiu câtă lume mai revine astăzi la Păsările tinereţii noastre, o piesă marcată nu doar ideologic, ci şi estetic (cel mult i se poate recunoaşte o oarece valoare etică, una ţărănească); şi nici dacă dramaturgia lui Ion Druţă face parte neapărat din patrimoniul teatrului moldovenesc. Pe de-altă parte, ceea ce se vroia, la început, un soi de replică est-etică la piesa maestrului Druţă (mă refer la Cântec de leagăn pentru bunici), s-a dovedit în timp o creaţie absolut autonomă a cărei valoare doar a sporit cu fiece nouă montare – dovadă şi sălile pline, din 17, 18, 19 septembrie curent, având un public preponderent tânăr. Căci Dumitru Matcovschi ESTE – sau, ca să reiau un vechi refren – Vrednic este!