Emilian Galaicu-Păun

De circa 2 săptămîni, Parisul pare să se fi mutat pe un singur mal – Rive Gauche. Manifestări de amploare, cu nelipsitele sloganuri mobilizatoare de genul: „C’est la lutte finale…” și kilometri de pînză roșie, și-au făcut loc în peisajul public, confiscat și el de politic. Turiștii străini contribuie și ei la difuzarea imaginii unui „Paris roșu”, cu fiece clișeu luat pe viu – spre bucuria protestatarilor care nu ezită să le explice cum stă treaba cu pensionarea (criminală!!!) la 62 de ani, propusă de ministrul Muncii în locul actualei, la 60 de ani. Dintre toate, un afiș îmi atrage atenția: „Am 16 ani și visez la o pensie”. (Între paranteze fie spus, maică-mea împlinește curînd 67 de ani și nu are de gînd să renunțe la meseria de învățătoare, pe care o practică de peste patru decenii…).

E bine cunoscută simpatia intelighenției franceze pentru mișcarea de stînga – a fi de dreapta în Franța echivalează, pentru unii, cu a nu avea suflet (memorabilă, imbecilitatea apoftegmei lui Jean-Paul Sartre: „Orice anticomunist e un cîine!”). Mari figuri ale elitelor artistice și-au pus renumele la bătaie, pentru a o aduce pe Segolene Royale la Președinția Franței – fără succes. Ulterior, unii și alții au trecut în tabăra lui Nicolas Sarkozy – bineînțeles, în numele interesului național. Primăria capitalei a rămas însă socialistă, dar și fără un primar de stînga Parisul („mon meilleur ennemi”, cum îl numește Sarkozy pe Bertrand Delanoe) tot revoluționar rămîne.

După determinarea cu care se strigă, în aceste două săptămîni, „C’est la lutte finale…”, puțin lipsește pentru a se înălța primele baricade și chiar – de ce nu? – o ghilotină. Totuși nu a căzut nici un cap, nici al ministrului Muncii, nici al Economiei, nici al Primului ministru, ca să nu mai vorbesc de cel al președintelui.

Acum cîțiva ani văzusem la TV5 un film documentar, în 5 episoade, despre François Mitterrand – absolut impresionant și chiar necruțător pe alocuri cu unul dintre marii oameni politici ai celei de a V-a Republici. Țin minte cît de tare m-a izbit replica lui Mitterrand la acuzația unui jurnalist cum că nu ar fi cu adevărat un socialist, ci doar trece drept un om de stînga: „Si je passe pour un homme de gauche, c’est parce que je parle bien socialisme!” (Ceea ce nu l-a împiedicat totuși să facă niște reforme pentru care orice președinte de dreapta l-ar putea invidia.) Acum stau și mă întreb ce replică va avea Sarkozy la acest insolit: „Am 16 ani și visez la o pensie”. El care are o (a V-a) Republică, și o (a 3-a) nevastă, adevărat – pe nume Carla Bruni. Ce „-ism” trebuie să știi să vorbești (impecabil!), pentru a fi reales?

În orașul lui B.B. – inițiale mult prea cunoscute, cîntate altădată de Serge Gainsbourg, iar astăzi adulate de iubitorii de animale din lumea întreagă, ca să le mai descifrez aici și acum – nu am văzut niciun cîine vagabond, și nicio pisică de pripas, ca și cum Parisul nu ar avea și el niscai gunoiști demne de luat în seamă. Toate patrupedele umblă în lesă, și sunt atîtea încît nu ai cum să nu le observi. Fie că aleargă în fața stăpînilor, fie că stau frumușel alături de scaun în timp ce Monsieur sau Madame își bea cafeaua & țigara pe terasă, fie (pardon!) își fac nevoile în stradă, sub ochii indulgenți ai stăpînilor pregătindu-și pungile de plastic să le șteargă mizeria din urmă, cîinii se simt bine în orașul-lumină. Mai încoace chiar au hotărît – vorba vine, că oricum nu o fac din proprie inițiativă – să le dea o mînă de ajutor oamenilor, mai exact persoanelor S.D.F. (sans domicile fixe), alăturîndu-li-se lor, de voie de nevoie, pe stradă.

De mai bine de zece zile, de cînd tot bîntui prin Paris, nu am văzut cerșetor să nu aibă pe lîngă el un cîine, de regulă în lesă, dar și în coșuri de nuiele, nu atît de drag de animal – bănuiesc eu –, cît pentru a le înmuia inima trecătorilor. Plus que ça, animalele arată mult mai îngrijit în comparație cu cerșetorii, și nici nu par lihnite de foame – semn că parteneriatul homo sapiens -patruped funcționează cu oarece succes. Acum, nu se știe cît exact îi revine cîinelui și cît omului din mila transformată peste zi în cenți, cert este însă că și unii și alții sunt în cîștig – iar odată cu ei, și orășenii & turiștii. Nu tu haite înfometate repezindu-se la oameni pe străzi, nu tu cerșetori fluturîndu-ți sub nas lista cu medicamente pentru care nu le ajung bani…

Ce m-a dat însă peste cap e inventivitatea unui S.D.F. oploșit în imediata apropiere de biserica Madeleine – într-o lădiță așternută la fund avea două ditamai pisici tărcate, cu zgardă antipurici la gît (mă îndoiesc că omul n-avea purici, după cum arăta!...), care torceau liniștite. Alături, două farfurioare cu kitekat, una cu apă, și sigur nelipsitul păhărel pentru monede. O priveliște de-a dreptul idilică, ce l-ar fi înduioșat negreșet pe poetul sibian Mircea Ivănescu, inventatorul pisicîinelui, și ale cărui volume de poeme – mai ales primele – sunt tot atîtea crescătorii de pisici.

Morala? Dacă în Chișinău nu putem scăpa nici de maidanezi nici de cerșetori, ce-ar fi să-i punem fiecărui ins cu mîna întinsă un cîine vagabond în brațe – să aibă grijă unul de altul. Sau o pisică, să le fure ochii turiștilor…