Emilian Galaicu-Păun

Parcă-l aud pe regretatul Ion Vatamanu recitând, pe la începutul anilor ’90, cu vocea-i inconfundabilă: „Se ceartă poeţii, se vorbesc urât…”; din câte îmi amintesc, poemul îi fusese inspirat de gâlceava a doi colegi de generaţie – nu le dau numele – care nu vor fi împărţit ceva. După frecvenţa cu care Vatamanu îşi recita opul, cu şi fără ocazie, la tot felul de serate literare, se vedea limpede cât de mult suferă pentru această dihonie naţională; erau anii când în stradă se (mai) striga: „Unire, moldoveni!”

Şi tot atunci apăruseră primele fisuri în rândurile intelighenţiei noastre de creaţie, care vor sfârşi prin a deveni o prăpastie de netrecut: Leonida Lari s-a aruncat în braţele lui Corneliu Vadim Tudor, după ce că intrase în Parlamentul României pe listele lui Corneliu Coposu, Grigore Vieru şi Nicolae Dabija gravitând şi ei în jurul cercurilor naţionaliste/ protocroniste; Serafim Saka (PEN-club) & „contrafortiştii” se raliază Anei Blandiana & Alianţei Civice.

Nu „cearta” în sine mi se pare păguboasă; din contra – unele „neînţelegeri” dintre artişti au generat adevărate capodopere. Suficient să mă gândesc că cel mai spiritualizat personaj al lui Dostoievski se numeşte – deloc întâmplător – Lev Nikoşlaevici (Mâşkin), la fel cum un personaj memorabil al lui Tolstoi se cheamă – de ce oare? – Fiodor Mihailovici. Or, se ştie bine că cei doi titani ai literaturii ruse nu s-au cam avut la inimă.

Mai încoace, o altă „supărare” a artiştilor – e vorba despre Nichita Stănescu şi Evgheni Evtuşenko – s-a stins nu doar cu ajutorul câtorva vodci, ci şi a talentului poetic. În 1965, Nichita participă la întâia ediţie a Festivalului de poezie de la Struga, unde obţine – cu poemul Quadriga – Premiul Mic, pentru tineri scriitori, juriul preferându-l în faţa lui Evtuşenko. Mare supărare din partea Fratelui mai Mare! (Mai trebuie să amintesc că în spatele fiecărui succes individual stătea Partidul, gata oricând să-şi aurească blazonul?!...) Într-un cuvânt, victoria lui Stănescu (născut din mamă rusoaică albă, pe numele ei de fată Tatiana Cereachiukina) era să afecteze „relaţiile de prietenie ruso-române”, dacă nu se găsea o minte limpede care să propună următorul troc: în cele două capitale, se vor publica câte-un volum tradus al fiecăruia dintre poeţi – Nichita Stănescu la Moscova în tălmăcirea lui Evtuşenko, şi Evgheni Evtuşenko la Bucureşti transpus de Stănescu. Zis şi făcut. (Că juriul din 1965 a avut perfectă dreptate să-l prefere pe Nichita, o confirmă şi încoronarea poetului român la Struga 17 ani mai târziu, în 1982, cu Marele Premiu, Cununa de aur.) Şi iată aşa „cearta” artiştilor s-a întors în „ce, artă!” a artiştilor…

Revenind pe meleagurile noastre – mai mult (când e să te uiţi cu jind la turmele altor doi) sau mai puţin (când e să te resemnezi) mioritice –, nu pot să nu admir gestul polemic al poetului Dumitru Matcovschi, care, deşi are toată consideraţia pentru Ion Druţă („Druţă este scriitorul în faţa căruia totdeauna mă prezint c-un tremur în suflet…”, se confesează Domnia Sa în 1972, într-un interviu acordat lui Serafim Saka), nu ezită să scrie o piesă în replică la Păsările tinereţii noastre, şi anume Cântec de leagăn pentru bunici.

Ei bine, am revăzut spectacolul lui Dumitru Matcovschi după vreo trei decenii, chiar duminica aceasta, la Teatrul Naţional Mihai Eminescu, într-o montare proaspătă, a lui Sandu Cozub, cu un Petru Oistric făcând un rol magistral, fără a-l uita pe Vitalie Rusu, veteranul trupei, şi care duce tot greul spectacolului pe umerii săi, şi m-am gândit cât de fertilă se dovedeşte a fi, uneori, o „ciocnire” a două spirite creatoare, cu condiţia să fie făcută cu har. Fără să-l „arate cu degetul” pe Ion Druţă, al cărui personaj – comunistul Pavel – reprezintă „omul nou” (doar pe patul de moarte se împacă oarecum cu tuşa Ruţa, nostalgică după „păsările tinereţii”, alias după vremurile de altă dată), Dumitru Matcovschi scoate (asul) din mânecă un personaj ciudat, Visarion, care deplânge dispariţia păsărilor cântătoare (pre limba lor, adică – a noastră, am adăuga noi astăzi). Degeaba bătrânul învăţător încearcă să-l liniştească, zicând că tot el „le-a dat aripi” – zbaterea în vid a braţelor sale neputincioase, din scena finală, spune mult despre „amputarea zborului” din anii sovietici.

Nu ştiu câtă lume mai revine astăzi la Păsările tinereţii noastre, o piesă marcată nu doar ideologic, ci şi estetic (cel mult i se poate recunoaşte o oarece valoare etică, una ţărănească); şi nici dacă dramaturgia lui Ion Druţă face parte neapărat din patrimoniul teatrului moldovenesc. Pe de-altă parte, ceea ce se vroia, la început, un soi de replică est-etică la piesa maestrului Druţă (mă refer la Cântec de leagăn pentru bunici), s-a dovedit în timp o creaţie absolut autonomă a cărei valoare doar a sporit cu fiece nouă montare – dovadă şi sălile pline, din 17, 18, 19 septembrie curent, având un public preponderent tânăr. Căci Dumitru Matcovschi ESTE – sau, ca să reiau un vechi refren – Vrednic este!

Parafrazându-l pe personajul lui Bohumil Hrabal, din L-am slujit pe regele Angliei, aş putea exclama şi eu – la capătul unei experienţe de un deceniu sau, dacă preferaţi o altă unitate de măsură, de peste 4.000 de pagini, dintre care circa 1.000 semnate de Michel Pastoureau –, cu legitimă mândrie: „L-am tradus pe Roland Barthes!” Şi asta deoarece un atare demers, dincolo de caracterul lui strict literar, chiar te marchează pe viaţă (şi pe moarte – s-ar cuveni să adaug între paranteze, fiind vorba de Jurnal-ul de doliu).

La început însă a fost provocarea din afară – de unde până la acea oră nu semnasem decât versiunea românească a câtorva poeme de Boris Pasternak, pentru o antologie de lirică rusă, Gh. Erizanu, directorul editurii Cartier, mi-a propus în toamna lui 2000 să traduc ditamai volumul lui Jean-Michel Gaillard şi Anthony Rowley, Histoire du continent européen, Seuil, 1998. Se vede că a avut mână uşoară – versiunea românească apărea în toamna lui 2001, aducându-mi pe lângă primul onorar în valută, şi Premiul Uniunii Latine, totodată inaugurând o altfel de numărătoare (hai să zic, de uz personal) a secolului XXI: anul şi cartea tradusă. Abia odată cu prima lucrare aleasă în mod deliberat – (deloc) întâmplător Une histoire du diable, de Robert Muchembled, Seuil, 2000 –, se poate spune că am semnat pactul cu… (cine Dumnezeu o fi patronul/ispititorul tălmacilor?!), iar de-atunci încoace, mai mult (cantitativ) decât scriitor român, sunt traducător de franceză, de unde până de curând basarabenii aveau faima de „tălmaci de rusească” (vezi Paul Goma, Gherla).

Ca şi şampania, coniacul sau camembertul, franceza mi se pare un brand în sine, astfel încât – in extremis – orice traducere nu face decât să „falsifice” iremediabil produsul original; ce să mai vorbim despre toate acele stiluri personale ale marilor ei creatori – tot atât de numeroase ca felurile de brânză, nenumărate –, greu de redat, dacă nu chiar imposibil, într-o limbă mai puţin elevată. (Suficient să mi-l imaginez pe Marcel Proust transpus în găgăuză!...) Cum însă piaţa de carte cere (şi) autori francezi – de la clasicii citiţi în copilărie: Victor Hugo, Alexandre Dumas, Jules Verne ş.a., la cei contemporani (dintre toate naţiunile, Franţa deţine recordul laureaţilor Premiului Nobel în domeniul literaturii) –, multiplicarea traducerilor din franceză aminteşte de exportul, în cantităţi industriale, de beaujolais nouveau la scară globală, în timp ce adevăraţii degustători ai vinului francez merg pe mâna unor mărci concrete.

Într-un cuvânt, franceza este (ca şi un vin maturat, de colecţie) pour les connaisseurs; traducerile spre alte limbi, oricât de strălucite (suficient să-i amintesc pe seniorii Irina Mavrodin, Sorin Mărculescu, Şerban Foarţă, sau pe mai tinerii Bogdan Ghiu, Claudiu Constantinescu, Doru Mareş ş.a., în cazul românei), sunt ad usum delphini. Şi asta deoarece, întocmai renumitului roquefort – dacă tot am început alineatul cu o comparaţie gastronomică –, „mucegaiul” francezei nu e ciupercă banală, ci chiar bronz coclit, atestându-i vechimea & nobleţea. La fel cum limbajul heraldic – (o spun nu atât în calitate de autor al Arme-lor grăitoare, cât de traducător în română al lui Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Cartier, 2004) – este la origine francez!

Lucrurile se complică exponenţial atunci când peste brand-ul francezei se suprapune un brand auctorial, fie că este vorba de Mallarmé (transpus admirabil de Şerban Foarţă), Marcel Proust (în tălmăcirea monumentală a Irinei Mavrodin) sau Boris Vian (rescris româneşte, ca şi cum ar fi fost limba originalului, de Sorin Mărculescu). Practic, dintr-o dată nu mai eşti doar un traducător de franceză, ci traducătorul lui Louis-Ferdinand Céline, André Pieyre de Mandiargues sau Georges Perec (ca să dau doar câteva nume ale unor creatori de poetici inconfundabile, fie că acestea ţin de limbaj, caracter experimental sau manieră). Îndrăznesc să afirm, în cunoştinţă de cauză (pierdută, ar zice unii), că este mai uşor să găseşti echivalentele unor termeni specifici, iar la rigoare să le şi inventezi – or, heraldica chiar este un astfel de limbaj pour les connaisseurs –, decât să redai plenar, fără pierderi colaterale, nu atât textul cutărui sau cutărui mare creator, cât acel ceva de-citit-printre-rânduri ce-i condimentează scriitura. Mai mult ca oricare altă artă, cea a cuvântului este una contextuală – aceeaşi noţiune trimite la cu totul alte reprezentări (grafice & sonore) în diferite limbi. Şi… cine ştie dacă nu tocmai partea intraductibilă face deliciul fiecărei literaturi naţionale.

Trec razant peste mia de pagini „heralde” ale lui Michel Pastoureau (O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Cartier, 2004; Albastru. Istoria unei culori, Cartier, 2006; Ursul. Istoria unui rege decăzut, Cartier, 2007), cele mai dense din câte am tradus până-n ziua de azi, pentru a mă opri la cea mai cumplită, din ce mi-a fost dat să trăiesc, încercare, şi anume redarea golului – cum altfel aş putea să-i spun traducerii Jurnal-ului de doliu barthian?! (Între paranteze fie spus, Alex Cistelecan a dat o strălucită versiune românească a Imperiul-ui semnelor, inspirat de experienţa japoneză a autorului.) Într-adevăr, felul în care Roland Barthes şi-a notat textul, pe fişe, asemenea unor mantre, face trimitere mai curând la o tradiţie orientală ce privilegiază vidul. (Deloc hazardat, unii critici au comparat aceste note fulgurante cu nişte hai-ku-uri; de-ar fi să citez o singură nota, din 24 martie 1978:
„Tristeţea, ca o piatră
(de gât,
în străfundul meu)”
– altele asemănătoare, presărate pe ici-acolo, sunt tot atâtea descărcări în egretă atunci când durerea de nespus atinge paroxismul.) A-l traduce, în litera şi spiritul lui, presupune a-l epura de orice urmă de scriitură – tocmai pe Barthes! –, spre a-i reda dimensiunea metafizică de sorginte lamaistă (mărturisesc, în tot timpul cât am lucrat la traducere, am tras cu ochiul de nenumărate ori prin Cartea tibetană a morţilor), acel zero absolut către care tinde Jurnal-ul (şi n-am spus nimic despre faptul, peste care nu se poate trece, că nu ai cum realiza o asemenea muncă fără să intri în pielea personajului îndoliat; or, atunci când ai o mamă şi un tată ÎN VIAŢĂ, acest lucru-i de-a dreptul sfâşietor). Întrebarea este şi rămâne: cum să traduci o carte de-citit-printre-rânduri?