Marius Stan

Paul Klee (n. 18 decembrie 1879–d. 29 iunie 1940) a fost unul din cei mai influenți artiști ai secolului XX. Desenele și picturile lui s-au bazat pe o atitudine umanistă autentică și au avut o calitate poetică intrinsecă. Klee era la curent cu operele unor Francisco Goya, Odilon Redon, James Ensor, Aubrey Beardsley, Toulouse-Lautrec, Honoré Daumier, Gustave Doré, Edvard Munch, Vincent van Gogh, Matisse sau Picasso, însă nu ne este foarte clar nici astăzi cât de mult și câți dintre aceștia i-au influențat opera. A predat vreme de 12 ani și la Bauhaus, mai întâi în Weimar, apoi Dessau, iar în 1932 a ajuns profesor la Academia de Artă din Düsseldorf. Ascensiunea naziștilor la putere l-a forțat practic să se reîntoarcă în Elveția, unde a murit în vara anului 1940.

Născut și decedat în țara cantoanelor, Klee și-a petrecut mare parte a vieții și a studiat în Germania, devenind și unul din cei mai prolifici artiști ai expresionismului german. În muzică, literatură și artele frumoase, expresioniștii au avut mereu tendința de a se ralia cauzelor de stânga, deși nu au făcut-o întotdeauna consistent, iar unii dintre ei—pictorul Emil Nolde, poeții Gottfried Benn și Hanns Johst sau dramaturgul Arnolt Bronnen—chiar au fost la un moment dat atrași de fascism.

În acest context, merită precizat că evoluția lui Klee, cristalizarea angajamentelor sale de stânga (în primul rând, pacifismul), a avut nevoie de timp și, cel mai important, de creuzetul care a fost Marele Război. Prietenul lui Klee, expresionistul Franz Marc, a persistat în ultranaționalismul său, de pildă, și a murit ca un erou pe câmpul de luptă. După 1918, expresioniștii fie s-au întors la o pronunțată critică socială, așa cum au făcut-o Bertolt Brecht sau Kurt Weill, fie la un „nou obiectivism” (Neue Sachlichkeit), precum compozitorul Paul Hindemith sau reprezentanții Bauhaus. Ambele tendințe rămâneau, firește, de stânga.

După ce a luptat el însuși ca soldat al armatei germane în timpul Primului Război Mondial, Klee s-a întors la München, iar opera sa a făcut saltul de la desene la coloratele și mai abstractele picturi în ulei. Un bun exemplu al acestei perioade rămâne Pictura unui oraș cu accente roș-verzi, dar și mai celebrul Angelus Novus, ajuns astăzi la 100 de ani. Acest înger a fost cel care l-a inspirat pe Walter Benjamin să reflecteze la esența istoriei. Desenul în acuarelă, aflat azi la Muzeul Israel din Ierusalim, și-a influențat de-a lungul timpului, în mod decisiv, toți proprietarii și păstrătorii.

Există în opera lui Klee o lume intermediară presărată cu îngeri ca martori ai evenimentelor de pe pământ. Ne-au rămas azi aproape o sută de astfel de picturi sau desene, crochiuri angelice ironice și tragice deopotrivă, tot atâtea motive de apropiere și depărtare. În vremuri de criză existențială, Benjamin s-a întors mereu la Angelus Novus pentru că „Îngerul Istoriei” era simbolul a tot ceea ce pierduse: oameni, dar mai ales lucruri. Pentru el, îngerul a continuat să sălășluiască în lucruri pe care nu le mai avea, chiar și atunci când, forțat să părăsească în grabă Berlinul, a rătăcit desenul vreme de doi ani...

După război, faima lui Klee a explodat pur și simplu, mai ales atunci când a fost invitat de Walter Gropius să se alăture profesorilor de la Bauhaus (Weimar, 1920) și să predea principiile și practica artei. Anii lui aici au fost extrem de productivi și a avut expoziții peste tot, inclusiv în Statele Unite (New York, 1924). În 1930, a primit oferta Academiei din Düsseldorf, pe care a acceptat-o în primăvara anului următor. Național-socialiștii aveau să-i forțeze plecarea la Berna, în mai 1933, unde a mai urmat o perioadă de intensă creativitate.

Mai multe sute de tablouri și desene ale lui Paul Klee au fost confiscate de naziști în Germania, iar 17 dintre lucrări i-au fost expuse în Entartete Kunst, expoziția de „artă degenerată” pusă la cale de Adolf Ziegler&co, la München, în 1937. Opera lui Klee a fost ridiculizată cu acea ocazie și considerată de către adepții lui Hitler rodul unui pacient schizofrenic. Klee a încercat să-și ia cetățenia elvețiană în 1939, dar nu a obținut-o în timpul vieții.

Tot în 1933, Klee s-a îmbolnăvit de sclerodermie, însă nu putem reconstitui ultimele faze ale maladiei pentru că nu ne-a lăsat nicio mărturie scrisă cu privire la trăirile sale pe măsura evoluției bolii. Scrisorile pe care le-a trimis după 1933 sugerează prezența sindromului Raynaud, specific pentru sclerodermiști. Diagnosticul exact i-a fost pus abia în 1936 și a consfințit pe scoarța destinului său această păcătoasă boală autoimună. Din 1936 încolo, productivitatea i-a scăzut dramatic, cu o ultimă zvâcnire în 1939, când a reușit să definească peste 1.200 de lucrări. Și-a adaptat tehnica la noua condiție fizică și a folosit din ce în ce mai des pensule mari, în stilul lui Henri Matisse. În mod evident, boala i-a afectat munca și, mai ales, starea psihică. Klee a fost conștient de transformarea fizică profundă prin care trecea. Unul din ultimele sale tablouri este intitulat „Îndură!” (Durchhalten!).

Picturile și desenele anilor din urmă spun povestea dramatică a unei persoane cu o boală dificilă. Ele reflectă senzația de prizonier al unei epiderme dureroase, distrusă de procesul fibrotic al sclerodermiei. În tabloul coșmaresc intitulat „Moarte și foc” (Tod und Feuer), una din ultimele opere ale anului 1940, centrul este ocupat de un craniu alb. Gura și ochii îi sunt compuse din literele cuvântului german pentru moarte (Tod). Colțul din stânga descrie un câmp roșu, cu soarele odihnindu-se în mâna morții. Un om fără trăsături, cu un corp desubstanțializat, pășește înspre moarte și foc. Se prea poate ca artistul să se fi oglindit în acest om minimal, sugerând că boala îl privase deja de toate trăsăturile personale. Moartea i-a apărut atunci ca singura soluție, destinația către care ființa tabloului se îndreaptă fără ezitare...

Filosoful american George Santayana (n. 16 decembrie 1863–d. 26 septembrie 1952), a cărui reputație a trecut printr-o temporară eclipsă în cele trei decenii de după moartea sa, pare să-și fi recâștigat astăzi locul printre cei mai importanți filosofi ai secolului XX. „Cine nu-și amintește trecutul este condamnat să-l repete” a devenit una din butadele frecvent auzite.

În pofida unei binemeritate faime de om de litere, Santayana va fi reamintit mereu, așa cum și-ar fi dorit el însuși, ca filosof. Și nu pentru că studiile sale mai stricte și teoretice ar umbri cumva din celelalte scrieri, ci pentru că realizările lui ca poet și romancier, observator al vieții moderne și critic literar, sunt toate mânate de același spirit filosofic. Într-adevăr, cam tot ce-a atins Santayana pare să se fi transformat în filosofie...

Jorge Agustín Nicolás Ruiz de Santayana y Borrás s-a născut în 1863, la Madrid, din părinți spanioli. Și-a păstrat cetățenia spaniolă toată viața, deși a trebuit să se mute cu ai lui în Statele Unite la vârsta de 9 ani. S-a educat în Boston, alături de copiii mamei din prima căsătorie. Señora de Santayana, fiica unui oficial din eșaloanele de mijloc ale vieții imperiale spaniole în Filipine și văduva lui George Sturgis, membru al unei proeminente familii bostoniene de comercianți, îi promisese defunctului soț, pe patul de moarte, să-i educe copiii în Boston. Josefina Borrás, pe numele ei de fată, și-a ținut promisiunea, deși acest lucru a dus până la urmă la separarea de colonelul Santayana, al doilea soț, căruia New England-ul și clima de aici i s-au părut prea puțin suportabile. George Santayana avea să descrie cu genială ironie, în memoriile sale, Ultimul puritan, copilăria petrecută într-un Boston înstărit.

George a studiat la școala latină din Boston, iar în timp engleza i-a înlocuit spaniola ca limbă maternă. În pofida anticlericalismului părinților, Santayana a fost un băiat atras de romano-catolicism. L-a influențat, probabil, Susana, sora sa vitregă. Chiar și așa, el și-a păstrat de la bun început o anumită independență de gândire, care l-a și împins, de altfel, spre studierea filosofiei. Printre primele sale lecturi și influențe s-au numărat Lucrețiu și Spinoza.

La 19 ani, Santayana a fost admis la Harvard, acolo unde a dedicat aceleiași filosofii cea mai mare parte a timpului și atenției. A scris din când în când poezie și a contribuit cu câteva caricaturi la The Harvard Lampoon, o publicație umoristică a studenților fondată în 1876. Asemeni lui T. S. Eliot și W. E. B. Du Bois, George Santayana a avut privilegiul de a studia cu Josiah Royce (1855–1916), părintele idealismului absolut american. Royce a fost și cel care l-a convins să scrie despre filosofia lui Hermann Lotze (1817–1881), un profesor german care se bucura de o bună reputație în epocă.

După facultate, care a avut și o perioadă petrecută la Berlin, Santayana a predat la Harvard. A devenit un profesor de mare succes, mai ales la ciclul licență, și apoi, la apogeul reputației sale, un ornament deasupra departamentului de filosofie al celebrei universități. Santayana i-a avut ca studenți pe Gertrude Stein, T. S. Eliot, Wallace Stevens sau Walter Lippmann. A ținut prelegeri de o mare luciditate improvizată despre Platon și alte figuri majore ale istoriei filosofiei, precum și despre filosofia artei—acestea din urmă ducând, în 1896, la publicarea tratatului de estetică The Sense of Beauty.

Tot în anii de profesorat la Harvard a vizitat Oxfordul, acolo unde a continuat să studieze gândirea greacă, și a ținut o serie de prelegeri, pentru o anumită perioadă, la Paris. Santayana a fost încă din anii școlii un scriitor prolific, unul care până în primii ani ai veacului trecut își câștigase recunoașterea ca poet, critic și filosof, ca maestru desăvârșit al prozei engleze.

Mereu nemulțumit doar ca profesor de facultate, nevoit, așa cum spunea chiar el, să țină prelegeri „la foc automat”, adesea stingher în climatul cultural din New England, Santayana și-a dat demisia de la Harvard de îndată ce i-au permis circumstanțele și, din 1912 până la moartea sa, în 1952, a trăit retras în Europa. Mai întâi în Spania, apoi, în timpul Primului Război Mondial în Anglia, mai târziu în Franța și, în final, la Roma (vreme de câțiva ani, la un hotel din Piazza Barberini). „A doua viață” a lui George Santayana a fost devotată exclusiv studiului, precum și proiectelor filosofice și literare. A trăit simplu în retragere, însă nu în izolare, un burlac care, „asemeni Papei”, nu întorcea niciodată vizitele. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și mai apoi, până la moartea sa, George Santayana a fost îngrijit la un sanatoriu particular din Roma.

Pentru Santayana, filosofia, disciplinată de un respect sănătos pentru munca experților din științele naturale, participă alături de artă și religie la ceea ce numea „viața rațiunii”. Pentru Santayana, rațiunea poate edifica, dar nu poate depăși experiența. Astfel, ideea supranaturalului este respinsă laolaltă cu principalele doctrine ale religiei tradiționale, nemurirea sufletului și existența lui Dumnezeu. Prin toată opera sa, George Santayana ne-a oferit un recurent memento al faptului că viața noastră nu poate fi despărțită de mediul ei natural, cel în care și caută să se realizeze.

Mijloacele naturii, așa cum ne sunt ele deschise observației, reamintesc faptul că nu trebuie să așteptăm miracole în favoarea noastră și să recunoaștem, în același timp, dimensiunea ignoranței noastre. Simpla priveliște a mării, a munților și stelelor ar trebui să ne învețe smerenia și să ne avertizeze, așa cum au făcut-o primii filosofi ai Greciei, că n-ar trebui să mai considerăm viața umană și orice idealism, oricât de „uman”, drept „centrul și pivotul universului”.

Unii studenți ai istoriei ideilor ar fi înclinați să claseze filosofia lui Santayana ca post-nietzscheană. Asemeni lui Zarathustra, Santayana și-a înfruntat lumea perfect conștient că „Dumnezeu este mort” și că omul trebuie să-și asume responsabilitatea pentru idealurile în numele cărora acționează. Însă Santayana n-a privit libertatea dată de o autoritate supranaturală ca pe o povară opresivă. Responsabilitatea rezultantă nu naște anxietăți maligne sau vreo stare de uluire. Înțelepciunea practică a grecilor și percepția asupra naturii umane oferită de gânditorii creștini rămân pentru el surse de iluminare, dacă sunt tratate critic.

Oricine poate profita de pe urma marilor tradiții fără a le atașa o autoritate arbitrară. Intenția lui a fost aceea de a desprinde religia de orice doctrină jenantă sau aberantă și de a o include ca pe un element real în viața rațiunii. Nu își dorea să o rupă cu religia, ci să o purifice în mod drastic. În America începutului de secol XX, o asemenea atitudine a generat mai multă rezistență decât ar face-o astăzi și a necesitat, pe cale de consecință, o și mai mare tărie de caracter...