Marius Stan

Deși occidental în natura sa și creștin prin asocierile contemporane, Moș Crăciun se bucură de succes într-o serie întreagă de alte religii și culturi, îmbinând ideal ritualul general al lunii decembrie cu felurite elemente de mit și celebrare. El este idolul global cu una din cele mai constante iconografii, sau, altfel spus, este una din figurile sacre ale unei lumi seculare.

Pentru copii, ideea de Moș Crăciun s-a bazat întotdeauna pe anumite dovezi. Reînvierea lui anuală îi confirmă în acest sens adevărul. Darurile pe care le primesc cei mici devin garanția acestui adevăr și a bunătății absolute a personajului. General vorbind, Moșul este figura generoasă, amuzantă, deci benignă, o „zeitate” a copiilor care confirmă aproape toate trăsăturile super-eroilor: omnisciență, recurență, eternitate, zi calendaristică. „Scrisorile către Moș” reprezintă ritualul de rugăciune dedicat zeității contemporane.

În acest context sacral, a-l căuta pe Moș devine un gest tabu. Somnul este și el, la fel de mult, o parte din ritual, paralel cu scena tainică a cadorisirii. De altfel, Moș Crăciun nu poate fi prezent decât în absența noastră. El este alibiul ideal pentru toate recurentele dări în vileag ale falșilor Moși stradali, comerciali, familiali. Până la urmă, ceea ce trebuie să facă Moșul este să pătrundă tiptil în casă, să lase darurile nevăzut și neînregistrat de nimeni—o situație vag inconfortabilă pentru cineva aflat la vârsta căutărilor febrile.

Ceea ce ne spune, de fapt, Moș Crăciun este că în loc să murim și să ajungem în rai, trăim și vine raiul la noi, chiar dacă doar într-o Cornucopie capitalistă de-o zi. Charles Dickens are mult de-a face cu aspectul „economiei morale” a motivului crăciunesc, chiar dacă sărbătoarea lui Dickens este un eveniment mai degrabă spectral, și mai puțin unul creștin. Moșul și Crăciunul sunt venerați deopotrivă pentru ceea ce n-au fost vreodată, adică un fel de „stază nostalgică” tradusă ca pierdere istorică a sensului moral și valorii. Nostalgia este practic încastrată în ritualul Crăciunului.

Ca abreviere a consumerismului capitalist, Moș Crăciun „decontaminează” într-un fel „mărfurile” pe care le distribuie. Ele sunt daruri de la el (sic), pe care le împarte prin mijloace magice celor mai merituoși copii de pe Pământ. În acest sens, „munca” lui este una care mai degrabă sacralizează decât profanează. Ceea ce ne trimite imediat la ideea că atunci când spunem „Moș Crăciun este sinonim cu celebrarea consumerismului, materialismului și hedonismului”, trebuie să rostim imediat și contrariul, adică prezența sa ca „deitate seculară”.

Nu putem să nu ne înfrânăm nici gândul că Moș Crăciun este o divinitate pedagogică. Regimul de tip pedeapsă/răsplată pe care îl oferă copiilor trebuie să genereze o motivație externă pentru comportamentul moral, primul pas către conștiința asimilată a copilului. Pe de altă parte, în lumea reală, miticul „atelier al Moșului” se dovedește a fi, de fapt, în fabricile-dormitor din Orientul Îndepărtat, acolo unde copii exploatați—și nu elfi fericiți—produc jucăriile ieftine. Moșul prezintă contradicții și opoziții atât în sine, cât și între versiunea sa de Crăciun și cea religioasă (deși, în același timp, există destule aspecte omoloage în aceste diferențe).

Prin mijloacele despre care am vorbit, Moșul înfăptuiește Crăciunul într-un fel în care versiunea sa religioasă nu va putea vreodată. N-or crede adulții, dar ei sunt cei care împlinesc voința Moșului pe pământ. Ei sunt apostolii lui disciplinați și tot ei contribuie la acest miracol anual. Inversiunea este evidentă. Adulții se comportă ca și cum Moș Crăciun ar fi real și chiar îl „fac real” într-un sens performativ. Într-adevăr, necredința noastră personală pare să întărească impulsul ideologic de a ne asigura că și alții își continuă

credința, poate întrucâtva în numele nostru, ca parte din „magia Crăciunului”. În călătoria lor către necredință (maturizarea), copiii învață să întrebe care din toți acești Moși Crăciuni manifești este cel real și care sunt falșii profeți. În acest sens, fiecare Moș „contrafăcut” reprezintă proba existenței celui original și fiecare întâlnire este, de fapt, o comuniune cu principiul Moș Crăciun. Moșul este așadar un obiect postmodern aflat într-o permanentă transformare și diseminare. El este confluența superstițioasă a proceselor de credință și necredință. În mod cu totul paradoxal, cei care nu cred în el sunt și cei mai insistenți evangheliști. Atunci când copiii încep să-i întrebe dacă Moșul întâlnit este cel real, adulții trebuie să apeleze mereu la critica modernă. Să caute un adevăr care nu este acolo. Masca lui Moș Crăciun este adevărul său, iar acest adevăr este masca sa. Povestea Moșului evocă o pseudo-tradiție care se naturalizează rapid, iar haina roșie, renii, barba și chiar Crăciuneasa sunt trăite mai mult ca revelații ale unor adevăruri antice și mai puțin ca invenții comerciale. Într-adevăr, la fel ca în toate religiile, adevărul lui Moș Crăciun are liniile sale de retragere... magie pură!

În practica medicală, „Tesla” (T) măsoară puterea rezonanței magnetice. Genialul inventator Nikola Tesla (1856–1943) a avut numeroase contribuții științifice remarcabile. Născut în fostul Imperiu Austro-Ungar, azi Serbia, a emigrat în Statele Unite la vârsta de 28 de ani și, după o prolifică viață dedicată științei, a murit la New York, la vârsta de 87 de ani. A fost al doilea copil din cei cinci ai mariajului dintre Milutin Tesla, un preot ortodox sârb, și Đuka Mandić, de asemenea, fiica unui slujitor al bisericii. Nikola a studiat fizica și matematica la Universitatea din Graz și mai apoi filosofie, la Praga.

În Statele Unite, a lucrat pentru Thomas Edison, în a cărui companie s-a aflat de la bun început. Biografii lui Tesla sugerează că divergențele dintre cei doi erau adesea generate de genialitatea lui Tesla și egoismul lui Edison, care-i plătea sârbului un salariu nedemn. Această mare rivalitate s-a hrănit și din opțiunile concrete ale fiecăruia: Edison prefera generatoarele de curent continuu, în vreme ce Tesla le prefera pe cele de curent alternativ, aparent mai puternice, mai ieftine și capabile să transmită voltaje înalte la distanțe mai mari.

Căutând investitori care să-i finanțeze activitatea, Tesla a fost angajat de antreprenorii Westinghouse și J. P. Morgan, care și-au clădit imperiile, măcar în parte, pe descoperirile europeanului. Alternatorul a bătut cu siguranță propunerile lui Edison. Tesla a reușit să adapteze cu iscusință principiul rotației câmpului magnetic pentru a construi un motor cu inducție, dar și sistemele polifazice pentru generarea, transmiterea, distribuirea și folosirea energiei electrice (sistem utilizat astăzi cam peste tot în lume).

Nikola Tesla a patentat peste 700 de invenții de-a lungul vieții. După mulți, inventarea radioului a fost pe nedrept atribuită lui Marconi, care ar fi beneficiat de sistemul radio patentat de Tesla încă din 1896 (lucru demonstrat de schemele, diagramele și publicațiile sârbului din epocă). Evident, în 1901, Marconi a reușit să transmită primele semnale radio între Marea Britanie și Newfoundland, fapt ce i-a adus și un Premiu Nobel în 1909.

Tesla a folosit razele X pentru a-și investiga propriul creier, în sesiuni cuprinse între 20–40 de minute. A fost primul care a sugerat că razele X pot avea un rol terapeutic. Tot el a inventat și diatermia, metodă terapeutică extrem de utilă în chirurgie. A avut, așadar, contribuții fantastice nu doar în tehnologie, ci și în medicină. Pe lista sa scurtă mai putem adăuga radarul (chiar dacă cel creditat a fost Robert A. Watson-Watt) sau dispozitivele teleghidate. Tot el a vorbit prima oară despre posibilitatea unor microscoape electronice sau a cuptoarelor cu microunde. Într-un sens mai larg, a anticipat transmisia fără fir a imaginilor video, roboții, armele controlate de la distanță și lumina fluorescentă.

Nikola Tesla a sugerat inclusiv posibilitatea unei rețele universale de informație gratuită, prin ionosferă, o idee care ne face să ne gândim la actualul Internet. În 1890, a organizat o expoziție în care a iluminat becuri fără niciun cablu, doar cu energia care îi trecea prin corp și fără să-i provoace vreo vătămare. S-a pus mereu în slujba pasiunii sale de inventator, de multe ori la modul cel mai fizic. Obsesia vieții a rămas transmiterea energiei pe cale radio (fără fir). O dată, într-unul din laboratoarele din Manhattan, în timpul experimentelor sale, a provocat în mod conștient o pseudo-explozie. Ideea lui era aceea de a zdruncina clădirile învecinate asemeni unui cutremur, însă cu precauțiile necesare privind eventualele pagube.

A fost un mare visător, preocupat de lucrurile practice în viață, și nu s-a aflat în nicio relație amoroasă știută, alegând să trăiască plin de fobii și obsesii, precum ideea fixă legată de numărul 3 (înconjura fiecare clădire de câte trei ori înainte să pătrundă). A trăit în mod auster și nu și-a dorit bani decât pentru cercetare și contribuțiile în folosul umanității. A murit în sărăcie într-un hotel din Manhattan.

În 1912, Comitetul Nobel anunțase că Tesla și Edison urmau să împartă Premiul pentru Fizică din acel an, însă, până la urmă, aceasta i-a fost decernat suedezului Gustav Dalén. Motivele pentru această răsturnare de situație au stârnit de atunci încolo numeroase dezbateri și speculații. Cunoaștem însă astăzi suficiente detalii care probează faptul că Tesla a refuzat premiul, alături de cecul de 20.000 de dolari care îl însoțea. Pentru el, au contat descoperirile și invențiile care inspiră, iar profitul personal i-a rămas, până în ultima zi, străin. A fost, așa cum l-a numit Pauline Oliveros, un „inginer cosmic”...