Marius Stan

O istorie suprarealistă a Pragăi este nu doar un labirint complicat, ci și o sumă de transferuri. Praga, cu a ei bogată experiență a schimbărilor de regim, cu experiența nazismului și comunismului, ar fi un simbol ideal al veacului trecut, reflectând întrucâtva mai bine decât Londra sau New York-ul multiplele feluri în care poți fi modern. Vorbim despre un oraș în care, mai devreme sau mai târziu, toate măștile au căzut, relevând faptul că marile narațiuni despre progres n-au fost decât niște basme copilăroase.

Privită de pe malurile Senei, Praga a rămas „capitala magică a vechii Europe” (André Breton). Din acest Paris, pe la sfârșitul anilor 1920, grupul suprarealist local decidea să se alăture Partidului Comunist Francez. În 1932, când Louis Aragon s-a transformat într-un stalinist necondiționat, s-a produs și ruptura cu André Breton și prietenii acestuia. Criticându-și fostul camarad, pe Aragon, Éluard cita din Lautréamont: „Nici măcar toată apa mării nu poate spăla pata sângelui intelectual”.

Între timp, la Praga, suprarealiștii din jurul lui Vítězslav Nezval și Karel Teige, încercau să combine erotismul și materialismul dialectic, lucru pe care îl putem ilustra oricând prin câteva savuroase desene ale artistei Toyen (pe numele ei real, Marie Čermínová). Teige însuși declara în 1931 că „poezia nu poate fi cântecul unei păsări, ci un crater revărsând de lavă în care vor pieri Pompeii desfătărilor luxoase și pirateria”. Nezval era membru al Partidului Comunist ceh și câțiva intelectuali comuniști, precum Záviš Kalandra, au scris în 1934 eseuri în care arătau că suprarealismul și materialismul istoric sunt compatibile.

În primăvara lui 1935, André Breton, fondatorul Mișcării Suprarealiste, și Paul Éluard, unul din marii poeți suprarealiști ai Franței, călătoreau la Praga pentru a-și întâlni prietenii central-europeni. Breton a acordat atunci mai multe interviuri și a ținut prelegeri insistând că „arta autentică merge mână în mână cu activitatea revoluționară”. Era exact punctul de vedere al suprarealiștilor praghezi, care credeau, așa cum a subliniat și Teige, că „suprarealismul nu este o școală artistică, ci o mișcare pentru eliberarea spiritului uman”. Ambele grupuri aveau să scoată acel Bulletin international du surréalisme în 1935.

În vara lui 1935, Vítězslav Nezval, Toyen și Jindřich Štyrský s-au întâlnit la Paris cu Breton și grupul său. Ca unul din delegații la Congresul Internațional al Scriitorilor pentru Apărarea Culturii, un mare eveniment sponsorizat de comuniști, Nezval n-a fost lăsat să-și țină discursul. Același lucru i s-a întâmplat și lui Breton, însă, după sinuciderea lui René Crevel, în 18 iunie 1935, i s-a permis lui Éluard să-și rostească prezentarea.

Ulterior, evaluând Congresul, suprarealiștii s-au întâlnit și au aprobat un document intitulat Du temps où les surréalistes avaient raison (Când suprarealiștii aveau dreptate), rupând definitiv cu „regimul actual din Rusia sovietică și atotputernicul ei conducător”, Iosif Stalin. Întorși la Praga, suprarealiștii cehi n-au ajuns imediat la o decizie. Doar în 1938, atunci când Nezval a susținut procesele-spectacol de la Moscova (inclusiv pedepsele cu moartea), iar Teige li s-a opus, s-a ajuns la un conflict deschis.

Când Nezval a declarat moartea grupului suprarealist, Teige, Toyen, Štyrský și Jindřich Heisler l-au denunțat într-un text intitulat Surrealismus proti proudu (Suprarealism împotriva curentului), echivalentul manifestului parizian din 1935. Záviš Kalandra, care fusese exclus din partid pentru „troțkism”, i-a susținut. Atunci când Nezval a vizitat iar Parisul în 1938, el nu și-a mai căutat vechii prieteni suprarealiști, ci și-a petrecut timpul cu Louis Aragon. În același an, Berton i-a vizitat pe Troțki și Diego Rivera în Mexic, de unde au publicat împreună un Manifest pentru o artă revoluționară independentă.

În timpul războiului, Breton s-a exilat în Statele Unite, în vreme ce Paul Éluard s-a alăturat Rezistenței—și PCF—în Franța și a scris faimosul poem Liberté, pe care piloții Royal Air Force (RAF) l-au răspândit deasupra Hexagonului. Breton s-a întors la Paris în 1946 și a organizat o mare Expoziție Suprarealistă Internațională în anul următor, urmată la câteva luni de o alta, mai mică, la Praga. Dar atunci când Toyen și Jindřich Heisler (pe care aceasta îl ascunsese în apartamentul ei în timpul războiului pentru că era evreu) s-au mutat la Paris în 1947, grupul suprarealist din Praga s-a dizolvat.

Záviš Kalandra, care fusese arestat de Gestapo în 1939 și trimis la Ravensbrück, a supraviețuit lagărelor de concentrare naziste doar pentru a cădea victimă stalinismului. Arestat ca troțkist în 1949 și judecat pentru „trădare”, el a trebuit să „mărturisească” și a fost condamnat la moarte. Breton a fost cel care a lansat un apel la clemență către autoritățile comuniste cehoslovace, pe care l-au semnat și Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Albert Camus sau Michel Leiris. Tot el a publicat o Scrisoare deschisă către Paul Éluard în iunie 1950, cerându-i să-l ajute pe vechiul său coleg de la Praga. Răspunsul josnic al acestuia a fost: „Sunt prea ocupat cu apărarea inocenților care-și clamează nevinovăția spre a-mi mai bate capul cu indivizi culpabili care-și afirmă vina”. Da, și aceasta rămâne o pată de sânge intelectuală pe care nicio apă n-o mai poate spăla (și doar pentru a-l parafraza pe același Éluard judecându-l pe Aragon). Záviš Kalandra a fost spânzurat pe 17 iunie 1950.

Breton a murit în 1966, iar deasupra mormântului său se află un objet trouvé, o bucată de masonerie pe care o colecționase pentru că aducea aminte, în mod straniu, de Vechiul Palat Regal din Praga. Prietenii lui Breton din grupul suprarealist postbelic, Vincent Bounoure și José Pierre, s-au întors în capitala de pe Vltava în timpul Primăverii de la Praga și au pus umărul la organizarea unei noi expoziții suprarealiste internaționale, Principiul plăcerii, alături de o nouă generație de suprarealiști cehi (Vratislav Effenberger și Petr Král). Au scos o declarație comună, Platforma de la Praga, în care denunțau „mitul progresului și inevitabilitatea istorică”. Effenberger a reușit să publice și o revistă suprarealistă, Analogon, reproducând manifestul lui Breton și Troțki, câteva scrieri de Záviš Kalandra, dar și scrisoarea deschisă a lui Breton către Éluard. Tancurile sovietice aveau să pună capăt însă, în mod dramatic, Primăverii pragheze și activității publice suprarealiste.

Între timp, la Paris, spre disperarea prietenilor de la Praga, Jean Schuster, José Pierre, etc., dizolvau grupul suprarealist. „Istoria suprarealistă” a trebuit să continue în alte moduri: Vincent Bounoure, Michel Zimbacca, Toyen și alți câțiva au refuzat disoluția grupului și au decis să-și continue aventura cu ajutorul lui Vratislav Effenberger și al suprarealiștilor praghezi. Așa s-a ajuns la apariția acelui efort colectiv, publicat la Payot, în 1975, sub titlul La Civilisation surréaliste...

Tema majoră a operei scriitorului disident Andrei Amalrik (1938–1980) a fost conflictul dintre individ și sistem „într-o țară în care individul este nimic, iar sistemul totul”. Emițătorul acestor rânduri rămâne un personaj complex și original. Atunci când autorul lui Va supraviețui Uniunea Sovietică până în 1984? n-a fost imediat arestat la Moscova pentru publicarea eseului în Occident—cu atât mai mult cu cât denunța în termenii cei mai duri tirania regimului și obediența indivizilor—, anumiți oameni s-au întrebat dacă nu cumva Andrei Amalrik era agent provocator al Kremlinului. Nu a fost cazul.

Reparând propria-i lipsă de vigilență, regimul sovietic l-a trimis pe Amalrik într-un lagăr de muncă din Kolîma timp de 3 ani. Eseul, acum faimos în întreaga lume, fusese inspirat de George Orwell și avea o calitate orwelliană. Prima parte, sumbră, precisă, o mostră mușcătoare de analiză politică, era probabil mai relevantă pentru anii ’80 decât pentru momentul în care a apărut. O singură frază este de ajuns pentru a demonstra abilitatea lui Amalrik de a merge la miezul problemei: „Pentru a se menține la putere, regimul trebuie să se schimbe și să evolueze, dar pentru a se prezerva, totul trebuie să rămână la fel”.

A doua parte a celebrului eseu devenea însă cu adevărat profetică și chiar apocaliptică: prevestea dezintegrarea regimului comunist din Uniunea Sovietică, condamnat fiind de incorijibilele lui contradicții interne, dar și ca rezultat al unui război sino-sovietic declanșat din vina sovieticilor și terminat extrem de prost pentru invadator. Cineva se poate îndoi de esența predicției, însă anul-bornă 1984 fusese ales pentru valoarea simbolică și nu din motive istorice obiective.

Andrei Amalrik a fost un om complet liber și neafectat de comportamentul puterii totalitare, lucru evident și din paginile Călătoriei (sale) involuntare în Siberia (1971). Pe la mijlocul anilor 1970, KGB l-a forțat să aleagă între exil și alte sentințe dure. Împreună cu familia, a ales să părăsească Uniunea Sovietică și s-a stabilit mai întâi la Universitatea din Utrecht, apoi în Statele Unite, unde a ținut prelegeri memorabile.

În timpul primei sale vizite la Stanford, în ianuarie 1977, le-a spus studenților americani că în pofida a șase ani de închisoare și exil, și-a păstrat înfățișarea jovială pentru că a spus mereu exact ceea ce-a gândit. A insistat că a vorbi liber poate avea un enorm efect terapeutic asupra sinelui și a povestit cum anchetatorul său din închisoare avea cu mult mai puțină libertate ca el. Poate că un mai vechi disident rus avea dreptate cu privire la Amalrik: era dintr-o nouă generație, se luptase cu autoritățile, le confruntase direct și nu simțea în oase spaima lagărelor lui Stalin.

Amalrik a crezut cu tărie în domnia legii și în respectul pentru drepturile omului. Într-un articol publicat în New York Times în octombrie 1975, Andrei Amalrik, on Détente, pe când trăia încă la Moscova, disidentul rus spunea: „Îmi pare că tocmai mișcarea globală pentru drepturile omului va deveni o forță a schimbării la nivel mondial, una care va birui atât inumanitatea bazată pe violență, cât și inumanitatea bazată pe indiferență”. Nu putem decât să admirăm măiestria cu care își atingea Amalrik țintele, deopotrivă la Est și la Vest.

Ca membru al Mișcării Democratice din URSS, Amalrik fusese persoana de legătură cu jurnaliștii străini. Această muncă l-a făcut până la urmă să se implice în disputele din interiorul Mișcării. El ne-a lăsat descrieri rare și candide ale principalelor personalități ale grupului, nu ca sfinți, ci ca oameni cu slăbiciuni. Descrierea abrazivă și arogantă a acestor intrigi arată de ce anume ajunsese să fie cunoscut drept „tânărul nervos” al mișcării.

Andrei Amalrik s-a privit mereu ca pe un outsider al societății sovietice, al lagărelor, dar și al mișcării disidente. Simțul izolării sale a dat uneori, într-adevăr, impresia aroganței. Și totuși, sub această pojghiță, s-a aflat permanent patosul unui încrezător în sine dar retras outsider. În drumul său de la Moscova spre Viena, el admitea, cu o anumită doză de amărăciune, că „ne-am părăsit măreața patrie pe care amândoi am iubit-o și am urât-o—oare s-ar putea să nu existe nicio cale de întoarcere?”.