Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Filosoful american George Santayana (n. 16 decembrie 1863–d. 26 septembrie 1952), a cărui reputație a trecut printr-o temporară eclipsă în cele trei decenii de după moartea sa, pare să-și fi recâștigat astăzi locul printre cei mai importanți filosofi ai secolului XX. „Cine nu-și amintește trecutul este condamnat să-l repete” a devenit una din butadele frecvent auzite.

În pofida unei binemeritate faime de om de litere, Santayana va fi reamintit mereu, așa cum și-ar fi dorit el însuși, ca filosof. Și nu pentru că studiile sale mai stricte și teoretice ar umbri cumva din celelalte scrieri, ci pentru că realizările lui ca poet și romancier, observator al vieții moderne și critic literar, sunt toate mânate de același spirit filosofic. Într-adevăr, cam tot ce-a atins Santayana pare să se fi transformat în filosofie...

Jorge Agustín Nicolás Ruiz de Santayana y Borrás s-a născut în 1863, la Madrid, din părinți spanioli. Și-a păstrat cetățenia spaniolă toată viața, deși a trebuit să se mute cu ai lui în Statele Unite la vârsta de 9 ani. S-a educat în Boston, alături de copiii mamei din prima căsătorie. Señora de Santayana, fiica unui oficial din eșaloanele de mijloc ale vieții imperiale spaniole în Filipine și văduva lui George Sturgis, membru al unei proeminente familii bostoniene de comercianți, îi promisese defunctului soț, pe patul de moarte, să-i educe copiii în Boston. Josefina Borrás, pe numele ei de fată, și-a ținut promisiunea, deși acest lucru a dus până la urmă la separarea de colonelul Santayana, al doilea soț, căruia New England-ul și clima de aici i s-au părut prea puțin suportabile. George Santayana avea să descrie cu genială ironie, în memoriile sale, Ultimul puritan, copilăria petrecută într-un Boston înstărit.

George a studiat la școala latină din Boston, iar în timp engleza i-a înlocuit spaniola ca limbă maternă. În pofida anticlericalismului părinților, Santayana a fost un băiat atras de romano-catolicism. L-a influențat, probabil, Susana, sora sa vitregă. Chiar și așa, el și-a păstrat de la bun început o anumită independență de gândire, care l-a și împins, de altfel, spre studierea filosofiei. Printre primele sale lecturi și influențe s-au numărat Lucrețiu și Spinoza.

La 19 ani, Santayana a fost admis la Harvard, acolo unde a dedicat aceleiași filosofii cea mai mare parte a timpului și atenției. A scris din când în când poezie și a contribuit cu câteva caricaturi la The Harvard Lampoon, o publicație umoristică a studenților fondată în 1876. Asemeni lui T. S. Eliot și W. E. B. Du Bois, George Santayana a avut privilegiul de a studia cu Josiah Royce (1855–1916), părintele idealismului absolut american. Royce a fost și cel care l-a convins să scrie despre filosofia lui Hermann Lotze (1817–1881), un profesor german care se bucura de o bună reputație în epocă.

După facultate, care a avut și o perioadă petrecută la Berlin, Santayana a predat la Harvard. A devenit un profesor de mare succes, mai ales la ciclul licență, și apoi, la apogeul reputației sale, un ornament deasupra departamentului de filosofie al celebrei universități. Santayana i-a avut ca studenți pe Gertrude Stein, T. S. Eliot, Wallace Stevens sau Walter Lippmann. A ținut prelegeri de o mare luciditate improvizată despre Platon și alte figuri majore ale istoriei filosofiei, precum și despre filosofia artei—acestea din urmă ducând, în 1896, la publicarea tratatului de estetică The Sense of Beauty.

Tot în anii de profesorat la Harvard a vizitat Oxfordul, acolo unde a continuat să studieze gândirea greacă, și a ținut o serie de prelegeri, pentru o anumită perioadă, la Paris. Santayana a fost încă din anii școlii un scriitor prolific, unul care până în primii ani ai veacului trecut își câștigase recunoașterea ca poet, critic și filosof, ca maestru desăvârșit al prozei engleze.

Mereu nemulțumit doar ca profesor de facultate, nevoit, așa cum spunea chiar el, să țină prelegeri „la foc automat”, adesea stingher în climatul cultural din New England, Santayana și-a dat demisia de la Harvard de îndată ce i-au permis circumstanțele și, din 1912 până la moartea sa, în 1952, a trăit retras în Europa. Mai întâi în Spania, apoi, în timpul Primului Război Mondial în Anglia, mai târziu în Franța și, în final, la Roma (vreme de câțiva ani, la un hotel din Piazza Barberini). „A doua viață” a lui George Santayana a fost devotată exclusiv studiului, precum și proiectelor filosofice și literare. A trăit simplu în retragere, însă nu în izolare, un burlac care, „asemeni Papei”, nu întorcea niciodată vizitele. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și mai apoi, până la moartea sa, George Santayana a fost îngrijit la un sanatoriu particular din Roma.

Pentru Santayana, filosofia, disciplinată de un respect sănătos pentru munca experților din științele naturale, participă alături de artă și religie la ceea ce numea „viața rațiunii”. Pentru Santayana, rațiunea poate edifica, dar nu poate depăși experiența. Astfel, ideea supranaturalului este respinsă laolaltă cu principalele doctrine ale religiei tradiționale, nemurirea sufletului și existența lui Dumnezeu. Prin toată opera sa, George Santayana ne-a oferit un recurent memento al faptului că viața noastră nu poate fi despărțită de mediul ei natural, cel în care și caută să se realizeze.

Mijloacele naturii, așa cum ne sunt ele deschise observației, reamintesc faptul că nu trebuie să așteptăm miracole în favoarea noastră și să recunoaștem, în același timp, dimensiunea ignoranței noastre. Simpla priveliște a mării, a munților și stelelor ar trebui să ne învețe smerenia și să ne avertizeze, așa cum au făcut-o primii filosofi ai Greciei, că n-ar trebui să mai considerăm viața umană și orice idealism, oricât de „uman”, drept „centrul și pivotul universului”.

Unii studenți ai istoriei ideilor ar fi înclinați să claseze filosofia lui Santayana ca post-nietzscheană. Asemeni lui Zarathustra, Santayana și-a înfruntat lumea perfect conștient că „Dumnezeu este mort” și că omul trebuie să-și asume responsabilitatea pentru idealurile în numele cărora acționează. Însă Santayana n-a privit libertatea dată de o autoritate supranaturală ca pe o povară opresivă. Responsabilitatea rezultantă nu naște anxietăți maligne sau vreo stare de uluire. Înțelepciunea practică a grecilor și percepția asupra naturii umane oferită de gânditorii creștini rămân pentru el surse de iluminare, dacă sunt tratate critic.

Oricine poate profita de pe urma marilor tradiții fără a le atașa o autoritate arbitrară. Intenția lui a fost aceea de a desprinde religia de orice doctrină jenantă sau aberantă și de a o include ca pe un element real în viața rațiunii. Nu își dorea să o rupă cu religia, ci să o purifice în mod drastic. În America începutului de secol XX, o asemenea atitudine a generat mai multă rezistență decât ar face-o astăzi și a necesitat, pe cale de consecință, o și mai mare tărie de caracter...

Dostoievski a privit America drept un „sălaș” al oamenilor slabi, nesăbuiți și disperați, i-a deplâns materialismul și superficialitatea spirituală, manierele vulgare și falsele promisiuni de libertate și justiție socială. America a reprezentat pentru Dostoievski chintesența Occidentului liberal, extensia unei lumi a egoismului nestăvilit și dezrădăcinării, locul în care criminalii se duc ca să scape, dar unde nu există nicio salvare. În cel mai bun caz, la fel ca pentru Dimitri Karamazov, căruia numai gândul la asta îi repugna, America este un fel de Siberia unde urmează să-și ispășească păcatele prin exil și de unde, dacă nu piere din privațiuni spirituale sau materiale, se va întoarce, alături de Grușenka, în Rusia și la Dumnezeul rus.

Dostoievski n-a vizitat vreodată America și nu există nicio dovadă că ar fi citit, știut sau că i-ar fi păsat să afle mai multe despre Statele Unite. Cunoștințele pe care le avea erau toate derivate din locurile comune ale literaturii ruse de secol XIX și din varii surse, de la Tocqueville la Dickens. Din toate aceste surse, intelighenția (în sensul ei cel mai larg, ca să cuprindă critici sociali, poeți și romancieri, conservatori și radicali deopotrivă) a construit o imagine a lumii care era în cea mai mare parte deprimantă, nu foarte nouă și, cel mai semnificativ, îi lipsea speranța în viitor. Cei mai importanți și influenți gânditori și scriitori ai Rusiei— Aleksandr Pușkin, Alexander Herzen și slavofilii; populiștii și marxiștii; Maxim Gorki, Serghei Esenin și Vladimir Maiakovski în secolul XX—au ajuns în America, în cuget sau în persoană, cu multe prejudecăți sau pregătiți să fie dezamăgiți.

Exemplul scriitorului Vladimir Korolenko (1853–1921) ilustrează perfect puterea și persistența defectelor Americii în mințile intelectualilor ruși de toate convingerile și generațiile. Stângist cu simpatii populiste, Korolenko a fost cel mai proeminent „inteligent” care a călătorit în Statele Unite în secolul XIX, petrecând acolo 2 luni în 1893. Și totuși, scurta lui expunere la America reală, la ceea ce ar fi putut sau ar fi văzut din ea, a avut un impact minor asupra imaginii cu care venise în bagajul intelectual și în scrierile sale. Chiar dacă abordase noul continent cu o mai mare simpatie și cunoaștere decât Dostoievski, îi înțelesese mai bine atracția asupra năpăstuiților și obidiților și avusese cuvinte de laudă pentru instituțiile ei libere, Korolenko a continuat să privească America drept un loc lipsit de bucurie, umanitate și justiție.

Conservatorul creștin Dostoievski și radicalul Korolenko se aseamănă cel mai mult în atașamentul lor profund față de patria și poporul rus. Niciun rus, avea să spună Korolenko unui prieten după întoarcerea din Statele Unite, n-ar putea fi fericit afară, cu atât mai puțin în America. America ar putea fi în regulă pentru americani; în ceea ce-l privește pe el, mai bine ar trăi în Iacutia siberiană, fostul lui loc de surghiun.

Korolenko nu era vreun slavofil, însă sentimentele sale populiste se apropie de naționalismul romantic al acestora. Proximitatea dezvăluie similitudini emoționale și intelectuale care informează latura utopică a viziunii ruse despre America. Aici au intrat inclusiv speranțele oferite și înșelate de aceeași Americă, însă elementul cel mai puternic a fost credința că principiile ruse, fie ele comunale, religioase sau socialiste, luminau calea spre viitorul umanității.

Această Rusie a minții, imaginată de slavofili sau de Dostoievski, de marxiști sau de Korolenko, era sortită să fie mai frumoasă, armonioasă și umană decât republica transatlantică. În orice comparație între utopia rusă și realitatea americană, America trebuia să fie, și încă este, perdantul. Rusia ideală a slavofililor este de găsit sub fațada rece a imperialului și birocraticului Sankt Petersburg, în comunitatea sătească, în congregația ortodoxă, familie și țaratul paternalist.

A fost această Rusie creștină, tradițională și iubitoare cea pe care au opus-o unui Occident egoist și raționalist. În acest sens, America devine întruchiparea cea mai stridentă a greșelilor Europei, fără a avea niciuna din virtuțile bătrânului continent: un tărâm lipsit de istorie, tradiții și naționalitate reală, marcat de imposibilitatea de a construi un organism social viu doar cu uneltele rațiunii pure.

Poetul Aleksandr Pușkin, cel mai puțin dogmatic dintre patrioți și cu siguranță nu un slavofil, a pus și el umărul la perpetuarea unor opinii prefabricate. Pușkin îl citise pe Tocqueville, la fel ca Alexander Herzen, modernizatorul radical și criticul slavofilismului. Și totuși, cu mult înainte de a fi dezamăgit de Vestul burghez și de a formula un socialism rus, Herzen și-a dezvăluit la rându-i latura utopică, slavofilă, atunci când a comparat Rusia cu America. Citindu-l pe Tocqueville în 1838 l-a umplut de durere și amărăciune. Pentru Herzen, se prea poate ca abolirea sclaviei să-i fi întărit speranța în vigoarea idealurilor republicane, însă războiul dus pentru impunerea sclaviei unității politice i-a dezvăluit și limitele...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG