Marius Stan

Prolificului filosof evreu Martin Buber (1878–1965) i-a fost decernat Premiul Goethe în 1951, la Hamburg, într-un moment dramatic al istoriei relațiilor dintre Germania de Vest și Israel. În noiembrie 1951, cu doar câteva săptămâni înaintea anunțării deciziei acordării premiului, ieșiseră la suprafață negocierile secrete dintre reprezentanții germani și cei israelieni cu privire la compensațiile financiare pentru ororile Holocaustului.

Controversa privind acordul de reparații avea să devină rapid cea mai polarizantă și înflăcărată dispută din istoria politică a Israelului. Una care și-a atins apogeul în ianuarie 1952, atunci când protestatarii au luat cu asalt Knesset-ul, parlamentul israelian, au aruncat cu pietre și au fost respinși violent de poliție.

Nu avem nicio dovadă că Acordul de Reparații a influențat în vreun fel decizia de a-i acorda lui Buber marele premiu, însă e greu de crezut că membrii comitetului au putut ignora complet această chestiune. În discursul israelienilor, cu siguranță, cele două evenimente erau inevitabil legate. Premiul Goethe a fost perceput ca analogul Acordului de Reparații. Cu bani sau cu lingușiri, ambele au fost percepute drept o josnică tentativă de a escamota vinovăția germană.

Această idee a fost exprimată deschis, de pildă în ianuarie 1952, când un membru al Knesset-ului israelian declara că mai bine ar trimite o trupă de parașutiști să „arunce în aer Berlinul și Bonnul” decât să îngenuncheze în fața Germaniei și să-i accepte banii sau premiile, așa cum a făcut Martin Buber. În ziarele israeliene, critica împotriva lui Buber a fost necruțătoare.

Probabil că poziția lui Buber față de Germania, trebuie să o spunem, nu era cu totul diferită de cea a majorității israelienilor din epocă. Într-un articol apărut în cotidianul german—sprijinit de americani—Neue Zeitung cu mai puțin de 1 an înaintea acceptării Premiului Goethe, Buber explicase decizia sa de a refuza invitații la prelegeri publice în Germania. După Holocaust, spunea el, „Germanul, ca multiplicitate, ca masă, ca ființă publică, și-a pierdut fizionomia. Eu, în orice caz, pot vorbi doar chipurilor umane, care-mi primesc cuvintele cu propria lor minte”. Până în decembrie, avea să-și schimbe opinia.

Într-o scrisoare publicată pe prima pagină din Haaretz, după ce acceptase Premiul Goethe, Martin Buber spunea că este de datoria lui să susțină acele elemente din societatea germană care caută reconcilierea cu evreii. Alternativa, continua el, ar fi fost sinonimă cu întărirea altor elemente ale societății germane, cei care sunt, în cel mai bun caz, indiferenți față de crimele naziste. Mai mulți intelectuali marcanți, printre care și Gershom Scholem (1897–1982), l-au susținut public pe Buber, chiar dacă n-au fost întotdeauna de acord cu decizia lui de a călători la Hamburg pentru a accepta distincția.

Nu doar la Ierusalim, ci și la Hamburg, ideea de a-i acorda Premiul Goethe lui Martin Buber a fost întâmpinată cu îngrijorare. Acest lucru reiese limpede dintr-o scrisoare pe care magnatul și filantropul german Alfred Toepfer (1894–1993) a trimis-o comitetului de premiere. Atunci când a aflat că Buber este în cărți, avertiza: „Probabil că este un pic cam devreme să-i acordăm un premiu cetățeanului unui stat cu care am fost în război (Consider Israel printre astfel de state). Poate c-ar trebui să așteptăm până când se realizează, de jure sau de facto, acordul de pace”. Toepfer nu avea vreun mandat cu privire la decizia comitetului, însă e greu să ne imaginăm că sugestiile sale n-aveau nicio greutate asupra membrilor acestuia.

Scrisoarea lui Toepfer este însă cel puțin ciudată. Israel, stat înființat în 1948, nu declarase niciodată război Germaniei și, prin urmare, nu fusese niciodată în stare de război cu Germania. Mai mult, Toepfer a părut să nu aibă aceeași problemă când a venit vorba de contracandidatul american la premiu. Probabil că Toepfer a pus semnul egal între Israel și iudaism și a simțit că Germania ar fi în vreun fel amenințată de evrei. Deloc surprinzător, am spune, mai ales că, la scurt timp după moartea lui Toepfer în 1993, au început să iasă la suprafață tot felul de acuzații privind legăturile sale cu partidul nazist. Istoricii care au investigat cazul au descoperit astfel că Toepfer a avut legături „complexe” cu naziștii, dar n-au găsit nicio dovadă că acesta ar fi fost antisemit sau susținător fățiș al regimului lui Adolf Hitler.

În pofida dezbaterii aprinse, atunci când a ajuns la Hamburg, Martin Buber nu a vorbit despre dificultatea sa de a apărea în fața unei audiențe germane și nici despre Holocaust, cel puțin nu direct. În schimb, el a oferit o intensă meditație teoretică asupra rolului transcendenței în sfera politică. Relevanța acestei reflecții filosofice trebuie că a fost limpede pentru toată lumea prezentă în sală. Chiar și titlul discursului său, Limitele și validitatea principiului politic, vorbește de la sine. Însă Buber n-a rostit niciodată lucruri evidente. Și nici n-a arătat spre teribila ironie a faptului că numele Johann Wolfgang Goethe fusese dat atât premiului, cât și universității (Goethe-Universität Frankfurt am Main) pe care el o părăsise, în semn de protest, în 1933. Nu a menționat nici măcar faptul că el însuși fusese forțat să devină imigrant la 60 de ani și nici n-a discutat cum trăia acum într-o țară împovărată de memoria unui teribil act de violență comis de un guvern german, în numele poporului german.

Fapt este că, în discursul de acceptare a Premiului Goethe, Martin Buber nu a discutat Holocaustul, ci a căutat să explice în mod critic importanța structurilor de putere politică în tradiția filosofică germană. Detaliile intervenției sale erau cât se poate de complexe. Buber îi menționa pe Nietzsche, Heidegger, Hegel și Marx, printre alții, în pofida tuturor diferențelor dintre ei, pentru a fi participat la un atac împotriva umanității. Ancorând adevărul nu într-o idee metafizică, ci în istoria umanității, spunea el, toți acești gânditori au permis politicii și istoriei universale să devină cele mai frapante surse de sens din era modernă. În mod cu totul necugetat, ele au fost cele care au făcut statul absolut și indivizii dispensabili...

O istorie suprarealistă a Pragăi este nu doar un labirint complicat, ci și o sumă de transferuri. Praga, cu a ei bogată experiență a schimbărilor de regim, cu experiența nazismului și comunismului, ar fi un simbol ideal al veacului trecut, reflectând întrucâtva mai bine decât Londra sau New York-ul multiplele feluri în care poți fi modern. Vorbim despre un oraș în care, mai devreme sau mai târziu, toate măștile au căzut, relevând faptul că marile narațiuni despre progres n-au fost decât niște basme copilăroase.

Privită de pe malurile Senei, Praga a rămas „capitala magică a vechii Europe” (André Breton). Din acest Paris, pe la sfârșitul anilor 1920, grupul suprarealist local decidea să se alăture Partidului Comunist Francez. În 1932, când Louis Aragon s-a transformat într-un stalinist necondiționat, s-a produs și ruptura cu André Breton și prietenii acestuia. Criticându-și fostul camarad, pe Aragon, Éluard cita din Lautréamont: „Nici măcar toată apa mării nu poate spăla pata sângelui intelectual”.

Între timp, la Praga, suprarealiștii din jurul lui Vítězslav Nezval și Karel Teige, încercau să combine erotismul și materialismul dialectic, lucru pe care îl putem ilustra oricând prin câteva savuroase desene ale artistei Toyen (pe numele ei real, Marie Čermínová). Teige însuși declara în 1931 că „poezia nu poate fi cântecul unei păsări, ci un crater revărsând de lavă în care vor pieri Pompeii desfătărilor luxoase și pirateria”. Nezval era membru al Partidului Comunist ceh și câțiva intelectuali comuniști, precum Záviš Kalandra, au scris în 1934 eseuri în care arătau că suprarealismul și materialismul istoric sunt compatibile.

În primăvara lui 1935, André Breton, fondatorul Mișcării Suprarealiste, și Paul Éluard, unul din marii poeți suprarealiști ai Franței, călătoreau la Praga pentru a-și întâlni prietenii central-europeni. Breton a acordat atunci mai multe interviuri și a ținut prelegeri insistând că „arta autentică merge mână în mână cu activitatea revoluționară”. Era exact punctul de vedere al suprarealiștilor praghezi, care credeau, așa cum a subliniat și Teige, că „suprarealismul nu este o școală artistică, ci o mișcare pentru eliberarea spiritului uman”. Ambele grupuri aveau să scoată acel Bulletin international du surréalisme în 1935.

În vara lui 1935, Vítězslav Nezval, Toyen și Jindřich Štyrský s-au întâlnit la Paris cu Breton și grupul său. Ca unul din delegații la Congresul Internațional al Scriitorilor pentru Apărarea Culturii, un mare eveniment sponsorizat de comuniști, Nezval n-a fost lăsat să-și țină discursul. Același lucru i s-a întâmplat și lui Breton, însă, după sinuciderea lui René Crevel, în 18 iunie 1935, i s-a permis lui Éluard să-și rostească prezentarea.

Ulterior, evaluând Congresul, suprarealiștii s-au întâlnit și au aprobat un document intitulat Du temps où les surréalistes avaient raison (Când suprarealiștii aveau dreptate), rupând definitiv cu „regimul actual din Rusia sovietică și atotputernicul ei conducător”, Iosif Stalin. Întorși la Praga, suprarealiștii cehi n-au ajuns imediat la o decizie. Doar în 1938, atunci când Nezval a susținut procesele-spectacol de la Moscova (inclusiv pedepsele cu moartea), iar Teige li s-a opus, s-a ajuns la un conflict deschis.

Când Nezval a declarat moartea grupului suprarealist, Teige, Toyen, Štyrský și Jindřich Heisler l-au denunțat într-un text intitulat Surrealismus proti proudu (Suprarealism împotriva curentului), echivalentul manifestului parizian din 1935. Záviš Kalandra, care fusese exclus din partid pentru „troțkism”, i-a susținut. Atunci când Nezval a vizitat iar Parisul în 1938, el nu și-a mai căutat vechii prieteni suprarealiști, ci și-a petrecut timpul cu Louis Aragon. În același an, Berton i-a vizitat pe Troțki și Diego Rivera în Mexic, de unde au publicat împreună un Manifest pentru o artă revoluționară independentă.

În timpul războiului, Breton s-a exilat în Statele Unite, în vreme ce Paul Éluard s-a alăturat Rezistenței—și PCF—în Franța și a scris faimosul poem Liberté, pe care piloții Royal Air Force (RAF) l-au răspândit deasupra Hexagonului. Breton s-a întors la Paris în 1946 și a organizat o mare Expoziție Suprarealistă Internațională în anul următor, urmată la câteva luni de o alta, mai mică, la Praga. Dar atunci când Toyen și Jindřich Heisler (pe care aceasta îl ascunsese în apartamentul ei în timpul războiului pentru că era evreu) s-au mutat la Paris în 1947, grupul suprarealist din Praga s-a dizolvat.

Záviš Kalandra, care fusese arestat de Gestapo în 1939 și trimis la Ravensbrück, a supraviețuit lagărelor de concentrare naziste doar pentru a cădea victimă stalinismului. Arestat ca troțkist în 1949 și judecat pentru „trădare”, el a trebuit să „mărturisească” și a fost condamnat la moarte. Breton a fost cel care a lansat un apel la clemență către autoritățile comuniste cehoslovace, pe care l-au semnat și Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Albert Camus sau Michel Leiris. Tot el a publicat o Scrisoare deschisă către Paul Éluard în iunie 1950, cerându-i să-l ajute pe vechiul său coleg de la Praga. Răspunsul josnic al acestuia a fost: „Sunt prea ocupat cu apărarea inocenților care-și clamează nevinovăția spre a-mi mai bate capul cu indivizi culpabili care-și afirmă vina”. Da, și aceasta rămâne o pată de sânge intelectuală pe care nicio apă n-o mai poate spăla (și doar pentru a-l parafraza pe același Éluard judecându-l pe Aragon). Záviš Kalandra a fost spânzurat pe 17 iunie 1950.

Breton a murit în 1966, iar deasupra mormântului său se află un objet trouvé, o bucată de masonerie pe care o colecționase pentru că aducea aminte, în mod straniu, de Vechiul Palat Regal din Praga. Prietenii lui Breton din grupul suprarealist postbelic, Vincent Bounoure și José Pierre, s-au întors în capitala de pe Vltava în timpul Primăverii de la Praga și au pus umărul la organizarea unei noi expoziții suprarealiste internaționale, Principiul plăcerii, alături de o nouă generație de suprarealiști cehi (Vratislav Effenberger și Petr Král). Au scos o declarație comună, Platforma de la Praga, în care denunțau „mitul progresului și inevitabilitatea istorică”. Effenberger a reușit să publice și o revistă suprarealistă, Analogon, reproducând manifestul lui Breton și Troțki, câteva scrieri de Záviš Kalandra, dar și scrisoarea deschisă a lui Breton către Éluard. Tancurile sovietice aveau să pună capăt însă, în mod dramatic, Primăverii pragheze și activității publice suprarealiste.

Între timp, la Paris, spre disperarea prietenilor de la Praga, Jean Schuster, José Pierre, etc., dizolvau grupul suprarealist. „Istoria suprarealistă” a trebuit să continue în alte moduri: Vincent Bounoure, Michel Zimbacca, Toyen și alți câțiva au refuzat disoluția grupului și au decis să-și continue aventura cu ajutorul lui Vratislav Effenberger și al suprarealiștilor praghezi. Așa s-a ajuns la apariția acelui efort colectiv, publicat la Payot, în 1975, sub titlul La Civilisation surréaliste...