Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Chiar dacă n-ar fi fost în centrul dramei din 1968, povestea de viață a lui Alexander Dubček (1921–1992) tot ar rămâne una fascinantă. S-a născut pe 27 noiembrie 1921, așa cum spunea în autobiografia sa, „dintr-o pereche de idealiști socialiști slovaci care s-a întâmplat să emigreze la Chicago” la începutul secolului XX. S-au reîntors în Slovacia după Primul Război Mondial, apoi s-au mutat în Kârgâzstan, vreme de 12 ani, apoi în Gorki (actualul Nijni Novgorod) pe Volga, vreme de încă 5 ani, pentru a reveni în Slovacia abia în 1938.

Tânărul Dubček a devenit membru al Partidului Comunist al Slovaciei la sfârșitul anilor ’30. Până în 1955, a ajuns membru al Comitetului Central. A mers apoi la studii politice la Moscova, pe care le-a absolvit în 1958. În 1960, se mută de la Bratislava la Praga și este învestit ca secretar al Comitetului Central cehoslovac, iar la scurt timp este numit în cea mai înaltă funcție a Partidului Comunist Slovac.

Alexander Dubček și reformele democratice au părut să facă o casă bună încă de la început. Ca lider al partidului slovac, a negociat cu scriitorii și intelectualii locali o înțelegere care le asigura o mai mare libertate de expresie, a îmbrățișat fără ezitare noi teorii economice și și-a exprimat deschis criticile față de politicile lui Antonín Novotný, bosul din linia dură a partidului și președinte al Cehoslovaciei. Jucând cartea naționalismului pentru Slovacia, Dubček a reușit să-i anime pe disidenți și intelectuali. Coagularea acestora a fost cea care a forțat demisia lui Novotný în ianuarie 1968 și Dubček a fost ales în locul său ca secretar al Partidului Comunist Cehoslovac. Ca lider al acestui partid, Alexander Dubček a întreprins câteva acțiuni curajoase, inițiind o serie de reforme politice care au inaugurat perioada de liberalizare cunoscută drept „socialism cu față umană”.

În ceea ce a devenit Primăvara de la Praga, cenzura a fost abolită, iar cetățenilor le-a fost acordat dreptul de a critica guvernul. Din cauza hegemoniei sovietice asupra Europei de Est, reformele politice inițiate în martie au fost stopate în august 1968. Pe 21 august, Leonid Brejnev, secretarul general al PCUS, trimitea la Praga tancurile aliaților Pactului de la Varșovia. Scopul invaziei militare era de a pune capăt reformelor politice și altor câștiguri liberale ale Primăverii pragheze, de a restaura un stat doctrinar loial până la virgulă Kremlinului. Dubček și ceilalți reformatori au fost duși la Moscova și obligați să se supună cerințelor sovietice. Câteva zile mai târziu, pe 27 august, Alexander Dubček s-a întors la Praga ca secretar al partidului. După încă 9 luni de zile, în aprilie 1969, era înlocuit cu Gustáv Husák și trimis temporar ambasador în Turcia. În 1970, Dubček a fost exclus din partid și a plecat în exil în Slovacia, unde a lucrat în serviciul silvic.

Nouăsprezece ani mai târziu, în 1989, reapărea la Praga pentru a-l sprijini pe dramaturgul disident Václav Havel și așa-numita Revoluție de catifea. În decembrie 1989, încă popularul Dubček a fost numit purtător de cuvânt al parlamentului federal al noii administrații, rămânând veriga de legătură simbolică între noul guvern democrat și Primăvara de la Praga. A păstrat această funcție până în 1992, când a devenit președinte al noului Partid Social-Democrat Slovac. A murit pe 7 noiembrie 1992, cu doar două luni înaintea dizolvării Cehoslovaciei și apariției pe harta lumii a celor două state de azi—Republica Cehă și Slovacia.

Numele lui Alexander Dubček va rămâne de-a pururi legat de Primăvara de la Praga și, în acest sens, nu ar trebui să uităm defel cum anume a arătat perioada 1948–1968: în cele două decenii ale Războiului Rece, stalinismul fusese singurul sistem posibil în această țară. Oricare vor fi fost avantajele unui astfel de sistem pentru Uniunea Sovietică, el s-a dovedit complet inadecvat pentru o țară atât de sofisticată precum Cehoslovacia. Sigur, stalinismul a dus la industrializarea Slovaciei, însă stagnarea economică a fost în cele din urmă realitatea despre care vor scrie cărțile de istorie. În perioada de până la ascensiunea lui Dubček în fruntea partidului comunist, birocrația politică și ipocrizia socialistă au generat indiferență publică și, pe alocuri, rezistență. Nimeni, până la Dubček, nu se obosise să se gândească la consecințele proprietății de stat și ale dictaturii de partid, sau cum anume va arăta perioada următoare. În fața valului crescând de critici, Novotný n-a făcut decât să schimbe câteva nume, iar o criză majoră devenise inevitabilă.

Desigur, ideile liberale care aveau să ilumineze Primăvara de la Praga nu însemnau o reîntoarcere la capitalism, însă se dorea o restabilire a practicilor democratice în sânul partidului comunist. Reformele ar fi trebuit implementate gradual și ar fi transformat Cehoslovacia într-o societate socialistă avansată în cadrul Blocului comunist. Uniunea Sovietică nu era dispusă să-și asume un astfel de risc, mai ales că Dubček devenise un erou popular și o figură recunoscută internațional. Chiar dacă nu dorea să violeze principiile marxist-leniniste, Alexander Dubček se aștepta ca Cehoslovacia să fie tratată pe baze de egalitate și respect. De altfel, prima lui sarcină în ianuarie 1968 fusese aceea de a redeștepta în comuniștii locali principiul democrației de partid. După ianuarie, a devenit din ce în ce mai conștient de nevoia de rapiditate a reformelor și a regretat faptul că partidul nu fusese pregătit mai bine pentru această misiune. În ochii săi, relația dintre partid și societate devenise chestiunea centrală a zilei. Lucrul la care însă nu s-a așteptat a fost invazia din august a trupelor Pactului de la Varșovia.

La rigoare, Alexander Dubček a fost o personalitate decentă, cu o minte mereu deschisă, un individ modest aruncat de istorie în mijlocul unei tragice dileme. Atunci când a semnat și acceptat degradantele acorduri de la Moscova și a acceptat prezența trupelor sovietice pe teritoriul Cehoslovaciei, viața lui politică era terminată. Din acest punct de vedere, reînvierea lui politică din noiembrie 1989 a reprezentat doar un fel de inutilă viață de apoi. Privind retrospectiv, Dubček a fost un om care a trăit prea mult, momentul lui a rămas 1968 și nici măcar Revoluția de catifea nu i-a putut facilita o revenire reală. În opinia mea, conflictul dintre liderii sovietici și cehoslovaci a fost, de fapt, unul al viziunilor diferite despre lume. Dubček și colegii săi realizaseră că modelul sovietic de socialism era sortit eșecului. Este lecția pe care au predat-o cel mai bine și nu este deloc întâmplător că tragedia anului 1968 a deschis, printre altele, calea revizionismului marxist cu ale sale consecințe erozive pentru întregul Bloc. Memoriile pe care ni le-a lăsat Dubček, intitulate sugestiv Speranța moare ultima, stau mărturie pentru agonizanta tentativă de a reconcilia socialismul și democrația în circumstanțe complet defavorabile...

O zicere pe care fiecare evreu din Ucraina va fi auzit-o de nenumărate ori este: „Putem pune oricând la cale un alt Babi Yar pentru voi”. Aceste declarații, alături de numeroase tentative de a rescrie istoria pe acordurile nostalgiei după epoca nazistă, nu fac decât să indice faptul că pericolele antisemitismului pândesc la tot pasul. Buna informare cu privire la evoluția istorică a fenomenului este absolut esențială. Unul din istoricii care ne-au lăsat o admirabilă operă de edificare și ne-au arătat ramificațiile antisemitismului, în diferite perioade și în varii colțuri de lume, a fost și Léon Poliakov (1910–1997).

Spre deosebire de alți cărturari evrei, Poliakov n-a crezut niciodată că proiectul antisemitismului era „încastrat” în paginile scripturilor. Pe de altă parte, așa cum ne amintea tot el, „evreul și creștinul deopotrivă au pretins Dumnezeul lui Avraam drept autoritate, ambii au crezut că sunt interpreții unici ai voinței lui Dumnezeu și ambii au venerat aceeași carte sacră, deși au interpretat-o în propria lumină”. Poliakov a recunoscut faptul că mulți evrei, din pricina interpretării originale a acelei cărți, n-au simțit nicicând că ar face parte din societatea romană. Au existat, desigur, și excepții: câțiva evrei au luptat în legiunile romane, alții au devenit oameni de afaceri și medici de succes, iar alții chiar au găsit de lucru la curte ori altundeva în aparatul administrativ. Însă n-a existat nicio „problemă evreiască” în Roma, deși evreii au încercat de două ori, fără succes, să elibereze Palestina de sub dominația imperială.

Cu toate acestea, așa cum scria același istoric francez (născut la Sankt Petersburg pe 25 noiembrie 1910) în Histoire de l’antisémitisme (patru volume apărute în perioada 1956–1977), în zorii creștinătății au luat naștere, de fapt, și primele sentimente anti-evreiești. Motivul a fost rivalitatea dintre creștini și evrei pentru privilegiul de a deveni aleșii lui Dumnezeu în ochii propriilor comunități. În această competiție, evreii au fost plasați în rolul conspiratorilor împotriva „Salvatorului rasei umane”. Ca să fim înțeleși, li s-a permis să existe, însă au fost supuși tuturor tipurilor de persecuții, inclusiv masacre și expulzări de pe tot cuprinsul Europei. Pentru a întări această viziune dementă, au fost conturate miturile conform cărora evreii ar fi lucrat alături de Diavol spre a comite nenumărate rele, de la vrăjitorie și crime rituale, la tot felul de alte solomonii.

A existat, așadar, o lungă perioadă de căutare și pedepsire a aghiotanților Răului și nimeni nu poate spune câte vrăjitoare au fost arse pe rug în Europa între secolele XIV și XVII. Probabil că numărul victimelor este enorm. Tot în această perioadă, Diavolul a evoluat dintr-un principiu moral al Răului într-o personalitate puternic individualizată, încornorată și hâdă. Transformarea a avut loc tocmai în momentul în care puternicul concept de „evreu ticălos”, dedat fărădelegilor, s-a cristalizat și s-a răspândit de-a lungul și de-a latul lumii creștine.

Mai mult, până în secolul XVI, culturile europene au fost marcate de tensiunea dintre revendicarea originilor din lumea biblică și eforturile lor de a exprima aspirații naționale în termenii unor caracteristici unice ale propriilor grupuri. O astfel de noțiune biologică a rasei, precum și relația ei cu persistente trăsături morale, intelectuale și spirituale, a apărut, de pildă, din tentativa spaniolă de a separa „noii creștini” (convertiții de la iudaism și islam) și „vechii creștini” (cei cu origini așa-zis spaniole vizigote). Așa au apărut genealogiile rasiale și accentul pe „puritatea sângelui”. Așa au apărut, de fapt, tiparele sentimentului anti-evreiesc. Formele lor au persistat, deși uneori mai puțin intens, până în perioada modernă. Din păcate, așa cum au remarcat după Al Doilea Război Mondial (și deci după Holocaust) Moshe Dayan și alții, ele persistă până în zilele noastre.

Odată cu Iluminismul, Biblia n-a mai fost acceptată automat ca referință a originii rasei umane. Respingerea creștinismului a însemnat și respingerea rădăcinilor sale iudaice. În viziunea unora ca Léon Poliakov, Voltaire devine principalul suspect al declanșării „noului antisemitism”, plecând nu de la rolul iudaic într-o lume creștină, ci de la un rol iudaic rasial într-o lume europeană seculară. Răsturnarea imaginii iudeo-creștine a omului și a locului său în lume a dus la goana după alte construcții ale originii umanității și, mai semnificativ, la emergența națiunilor europene.

Lupta împotriva Bibliei și împotriva personajelor Scripturii, începând cu Iluminismul și mai ales după, a dus la un război de exterminare împotriva oamenilor, în special în termenii elaborării mitului arian la începutul secolului XIX, ai respingerii genealogiilor biblice ale omului occidental, cu consecințe dezastruoase pentru timpurile noastre. Motivele pentru această lungă și deprimantă istorie a antisemitismului, văzută ca rejectare a valorilor biblice (în special), merită cu siguranță o analiză infinit mai detaliată...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG