Marius Stan

Anticomunismul a rămas un domeniu surprinzător de puțin studiat în istoria modernă a Statelor Unite, mai ales dacă ne uităm la cât de puternică a fost influența lui. Anticomunismul erei McCarthy a primit, desigur, toată atenția, deși au fost întreprinse prea puține eforturi pentru a explora fundamentele ideologice ale „cruciadei”. Înțelegerea impactului sociopolitic al ideologiei tinde să se oprească la victimele imediate ale Comitetului pentru Activități Neamericane și la decimata stângă organizată.

Bunăoară, ar fi interesante studii mai aprofundate despre Brigada Abraham Lincoln, acei 2.800 de voluntari americani care au luptat în Spania în perioada 1937–1938 împotriva fascismului lui Francisco Franco. Brigada (sau batalionul, stricto sensu) a fost prima oară recrutată în iarna lui 1936/1937. Bărbații care s-au oferit să lupte—femeile s-au dus ca sore medicale—se aflau în marea lor majoritate pe la vârsta de 20 de ani. Veneau în special din zona New York-ului și erau predominant comuniști militanți. Deși o minoritate era reprezentată de stângiști neafiliați, aproape toți au acceptat conducerea Partidului Comunist (cel puțin pe durata Războiului Civil Spaniol).

În Spania, Brigada Lincoln a participat la aproape toate cele mai importante teatre de operațiuni, de la sosirea ei, în ianuarie 1937, și până la eroica părăsire a Barcelonei, în octombrie 1938. „Puteți merge cu fruntea sus”, le-a spus atunci deputata comunistă cunoscută ca La Pasionaria. „Sunteți istorie. Sunteți legendă”. Au fost, într-adevăr, numeroase victimele din rândurile Brigăzii Abraham Lincoln și o treime nu s-au mai întors în America.

Nu cred că realizăm încă foarte bine scara ofensivelor în care au fost implicați voluntarii americani ai Brigăzilor Internaționale. Ofensiva de la Brunete din iulie 1937, de pildă, la vest de Madrid, a văzut la luptă peste 50.000 de bărbați. Americanii care au căzut la Teruel în cumplitul ger al lui ianuarie 1938 s-au numărat printre cele 60.000 de victime republicane.

Cu toate acestea, Lincolnii nu puteau fi (chiar dacă, să spunem, nu vorbeau spaniola) complet naivi cu privire la politica și ideologia din Spania. Cei mai mulți au pretins în mod permanent că apărau pur și simplu democrația spaniolă împotriva fascismului. Putem accepta acest lucru drept adevărat, parte dintr-un curent pragmatic, non-ideologic. Și totuși, a fost vorba de o intensă linie politică partizană (a comuniștilor, mânați în luptă de prioritățile geopolitice sovietice), nu doar de o simplă strategie de bun-simț.

Așa cum remarcase chiar George Orwell luptând de partea milițiilor POUM, ideea că războiul se purta doar pentru a înfrânge fascismul și apăra democrația „era o atitudine pe care nimeni nu putea s-o aibă la nesfârșit. Toată lumea, indiferent de cât de reticent a făcut-o, a ales până la urmă una din tabere”. Avusese loc o mare revoluție socială în Spania și mai ales în Catalonia toamnei anului 1936, iar pentru mulți muncitori spanioli, ideea anarhistă a POUM că „războiul și revoluția sunt inseparabile” a avut mai multă noimă decât linia oficială comunistă. Tot astfel au ajuns să aleagă o tabără și Lincolnii și să-i privească pe anarhiști ca pe inamici ai Republicii.

Experiența voluntarilor din Brigada Lincoln după reîntoarcerea în Statele Unite ne amintește pregnant cum anticomunismul postbelic a început cu mult înaintea turnurii anticomuniste a administrației Truman. FBI-ul a dat buzna peste biroul Veteranilor Brigăzii Abraham Lincoln în februarie 1940, iar armata americană i-a discriminat pe parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial pe cei care fuseseră așa-numiții „anti-fasciști prematuri”. În anii 1940 și 1950, foarte mulți dintre foștii membri ai Brigăzii Lincoln din Spania au ajuns în fața Comitetului pentru Activități Neamericane, au fost hărțuiți permanent, puși pe liste negre sau închiși pe anumite perioade. Pentru cei mai mulți dintre Lincolni, povestea războiului civil a rămas experiența cardinală a vieților lor.

Această stângă americană a mai apucat să fie încă o dată acceptată în arena politică (dincolo de lumea îngustă a Partidului Comunist din Statele Unite) prin acele mișcări pentru drepturi și libertăți civile din anii 1960. Am văzut, de asemenea, veterani ai Brigăzii Lincoln protestând împotriva Războiului din Golf în 1991. Desigur, cu toții au comis genul de erori pe care le-a făcut întreaga mișcare comunistă stalinistă, însă tot ei au reprezentat și tot ce-a avut mai bun mișcarea: energie, curaj, voința de a înfrunta cele mai complicate chestiuni.

Au existat diferențe mari, substanțiale, între anticomuniștii americani care disprețuiau toate formele de comunism și pe toți comuniștii, și cei care constituiau pur și simplu o opoziție intelectuală la ideea comunistă. Probabil că a fost tocmai inabilitatea acestor anticomuniști (de tipul Joseph McCarthy) de a face distincții între diferitele forme de comunism cea care a dus la așa-zisul anticomunism de tip „gaură neagră”. Acest termen descrie perfect maniera în care întreg comunismul american a ajuns să fie perceput ca diabolic, creându-se astfel un absolut și definindu-se clivajul dintre Statele Unite „bune” și comunismul „malefic”. În cele din urmă, o gaură neagră care avea să absoarbă întreaga societate americană în logica sa maniheistă...

Alegerile legislative din Polonia organizate în iunie 1989 au fost urmate de o perioadă de instabilitate politică și manevre disperate, în contextul unei crescute neliniști sociale și a înrăutățirii situației economice. Sub presiunea Uniunii Sovietice și a Statelor Unite (care, paradoxal, au optat pentru „stabilitatea regională”), opoziția a fost de acord cu alegerea generalului Wojciech Jaruzelski în proaspăt restabilita funcție de președinte al republicii, prezervând astfel o anumită continuitate simbolică a puterii și securizând, cel puțin temporar, acordul establishment-ului de securitate.

Jaruzelski fusese ales cu o majoritate de un singur vot, un rezultat atent orchestrat pentru a semnala pierderea de legitimitate a formațiunii pe care o simboliza. Cu toate acestea, rămâneau în aer întrebări esențiale: Ce fel de guvern va rezulta din vâltoarea alegerilor și situația politică dinamică, deci nesigură? Care este viitorul politic al Poloniei și care sunt șansele viitorului guvern de a produce schimbarea? Trebuie să ne amintim și că, la acel moment, nu exista niciun precedent—în regiune sau altminteri—al unei țări comuniste care trece în mod pașnic la democrația liberală.

Tadeusz Mazowiecki (n. 18 aprilie 1927–d. 28 octombrie 2013), intelectual catolic și consilier al Solidarității încă de la început, din 1980, a fost printre liderii opoziției care au susținut o abordare „lentă” a tranziției politice. Acesta a căutat să arate că era prea devreme pentru opoziție să preia puterea politică și s-a îndoit de capacitatea ei de a guverna sau măcar de a participa semnificativ la guvernare într-o țară aproape falimentată. Tot Mazowiecki se temea de riscurile politice implicate de un potențial eșec.

A existat și un text, Să ne grăbim încet (apărut în Săptămânalul Solidaritatea/ Tygodnik Solidarność), în fapt, replica lui Mazowiecki vizavi de un text al lui Adam Michnik, Președintele vostru/Premierul nostru, publicat pe 3 iulie 1989 în cotidianul opoziției Gazeta Wyborcza. În acel articol, Michnik numea Polonia „un mare și important laborator al procesului de tranziție de la sistemul totalitar la democrația parlamentară” și propunea „un aranjament politic fără precedent” care ar „garanta continuitatea politică” și ar constitui, în același timp, o schimbare fundamentală. Aranjamentul pe care îl viza Michnik presupunea un președinte comunist, care ar servi drept garant al continuității și stabilității (în special în arena internațională), și un prim-ministru non-comunist, care s-ar bucura de un larg sprijin popular în urmărirea unui program „al schimbării sistemului economic și politic”.

Răspunzându-i lui Michnik, Mazowiecki susținea că apelurile precipitate de a participa la guvernare ar putea distruge responsabilitatea pentru statul avut în vedere de opoziție. Drept urmare, recomanda ca partidul comunist să fie lăsat să continue să guverneze, cu Solidaritatea jucând rolul unei opoziții puternice și având drept de veto în Senat. Michnik și ceilalți susținători ai unei abordări mai curajoase a schimbării au continuat să arate că opoziția ar trebui să participe la guvernare, chiar fără comuniști, pentru că altfel ar risca să-și alieneze baza de putere și chiar să-și rateze kairos-ul (momentul oportun) istoric și momentul politic favorabil creat de rezultatele alegerilor din 4 iunie.

După o tentativă eșuată a ministrului comunist de Interne, Czesław Kiszczak, de a forma guvernul, Mazowiecki a fost în cele din urmă convins de Lech Wałęsa să încerce el însuși, deoarece era un candidat acceptabil atât pentru opoziție, cât și pentru comuniști (pentru aceștia din urmă, acceptabil datorită reputației de ultra prudență). A obținut blagoslovirea politică a președintelui Jaruzelski și a fost numit prim-ministru de către parlament pe 24 august 1989.

Odată ce Tadeusz Mazowiecki a decis să-și asume povara guvernării, a făcut-o și cu o anumită sete de răzbunare. „Voi fi un prim-ministru bun să rău, dar nu voi fi unul vopsit”, spunea el imediat după desemnarea de către parlament. Declarația a fost interpretată ca însemnând că el nu va fi un pion al comuniștilor sau al lui Lech Wałęsa, cel care începuse să-și arboreze propriile ambiții prezidențiale. În realitate, printr-o mișcare surprinzătoare și curajoasă, Mazowiecki a format un guvern de coaliție fără partidul comunist, incluzându-le însă pe cândva aliatele acestora, Partidul Popular Unit Polonez și Partidul Democrat.

Scena era așadar aranjată pentru un moment retoric și politic istoric, iar Mazowiecki a livrat ce a promis: anunțarea numirii primului premier non-comunist din Europa Centrală și de Est. Discursul său de învestitură punea bazele unui nou contract social și ale unei noi entități politice: o Polonie suverană și democratică. Trei luni mai târziu, Mazowiecki anunța un program de reforme concrete și legislație care au împins Polonia pe drumul împlinirii acelui vis, situând-o, de facto, pe o complet nouă traiectorie politică și geopolitică.