Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Atunci când te naști în Germania la începutul secolului XX, ca femeie și evreică deopotrivă, nu poți decât să te gândești că viața va fi nemiloasă. Acesta este primul aspect care trebuie să ne surprindă atunci când vorbim despre sărbătorita zilei, Hannah Arendt (n. 14 octombrie 1906): incredibila rezistență la Istorie, la hărțuiri și pericole de tot felul, uluitorul sacrificiu personal și capacitatea de a continua să lucrezi în condiții dintre cele mai vitrege, de a-ți păstra vie pasiunea pentru lume și înțelegerea ei.

Filosofia Hannei Arendt a fost, de fapt, o mare invitație la actul gândirii plecând de la uimirea originară. O stare de grație rară—s-o spunem drept—pentru omul nostru contemporan, care, după o profundă criză a modernității, a ajuns să se exprime aidoma vorbelor cu tâlc date nouă de dramaturgul italian Luigi Pirandello în Unul, nici unul și o sută de mii: „Dac-ar exista în afara noastră, pentru mine și pentru voi, dacă ar exista o doamnă realitate a mea și o doamnă realitate a voastră, egale între ele și neschimbate. Dar nu există. Există în sinea mea și pentru mine o realitate a mea: aceea pe care mi-o acord. În sinea voastră și pentru voi e aceea pe care vi-o acordați. Dar ele nu vor fi niciodată aceleași nici pentru voi, nici pentru mine. Și atunci?”

Tragedia omului secolului XX a fost aceea că realitatea și rațiunea au pierdut, prin dizolvare, alianța ce le ținuse cândva împreunate. Până la urmă, aceasta a fost și principala provocare a filosoafei născute în urmă cu 114 ani la Hanovra: cum anume să evite hybris-ul și iluzia grandorii, cum anume să împiedice falsa percepție a omnipotenței rațiunii, singura responsabilă pentru teroarea care s-a abătut asupra veacului trecut? Pentru ca această coexistență umană să mai fie posibilă, era nevoie, evident, de redescoperirea numitorului comun al oamenilor. A înțelege, pentru Hannah Arendt, a însemnat a te baza pe o stare pre-critică, adică pe simțul comun.

Arendt s-a născut într-o familie aparținând burgheziei evreiești a epocii. Crescută în Königsberg, a fost un copil precoce care a descoperit încă din liceu o pasiune arzătoare pentru cunoaștere. Așa cum avea să mărturisească mai târziu, aspectul esențial pentru ea a fost mereu acela de a înțelege (verstehen). Abia atingând această stare simțea ea cea mai mare satisfacție, comparabilă, de altfel, cu ceea ce trăiesc oamenii când se simt acasă. În timpul cursurilor berlineze, tânăra Arendt a fost profund impresionată de învățăturile gânditorului catolic Romano Guardini (1885–1968), a cărui operă a avut o influență majoră asupra culturii Europei Centrale a perioadei.

Mai târziu, a ajuns să studieze la Marburg cu Martin Heidegger, cu care a și avut o foarte complicată relație sentimentală, acompaniată, desigur, de o puternică influență intelectuală, care a durat până la compromisul nazist al celebrului existențialist german. De aici a decurs și experiența universitară de la Freiburg, unde a studiat cu părintele fenomenologiei, Edmund Husserl, apoi cea de la Heidelberg, unde s-a apropiat de Karl Jaspers. De la Jaspers a învățat ea, de fapt, „smerenia rațiunii”. Pentru tânăra Hannah Arendt, moartea, libertatea, șansa și viitorul sunt cele care îi plasează pe oameni față în față cu naufragiul. Din perspectivă arendtiană, a gândi înseamnă a confrunta toate aceste dovezi și adevăruri care definesc condiția umană. În 1929, Arendt publica și prima ei operă despre conceptul de iubire la Sfântul Augustin, filosoful-teolog căruia îi închinase teza sa de doctorat. Tot în același an s-a căsătorit cu intelectualul evreu Günther Anders (născut Stern), cu care a trăit, vreme de câțiva ani, în diverse orașe germane.

În 1933, după ascensiunea nazismului, Hannah Arendt părăsea Germania și devenea ceea ce ea numea o stateless person, o paria. Trecând în cele din urmă oceanul, după peripețiile atât de familiare refugiaților secolului furtunilor ideologice, gânditoarea avea să primească cetățenia americană în 1951, anul publicării Originilor. Dar Arendt nu a fost defel genul de gânditoare care să predice „din amvon”, iar anii petrecuți în Franța antebelică stau mărturie în acest sens.

Mă gândesc, în primul și-n primul rând, la cei câțiva ani parizieni ai săi, în care a colaborat cu organizațiile sioniste și s-a dedicat total asistenței și educării tinerilor evrei care urmau să emigreze în Israel. Dezgustată de rapidele alinieri ideologice ale prietenilor filosofi, a petrecut această perioadă departe de activitatea intelectuală propriu-zisă. În 1940, s-a recăsătorit cu poetul și filosoful german Heinrich Blücher (1899–1970), cu care a rămas până la moartea acestuia. După invazia nordului Franței de către trupele naziste, s-a refugiat pentru scurt timp la Vichy, în sud, unde a fost internată în lagăr ca străin suspect. În această situație-limită, definită magistral de Jaspers sub eticheta de Grenzsituation, Hannah Arendt a avut noroc: împreună cu noul ei soț a reușit, în cele din urmă, să părăsească lagărul de internare și, prin Lisabona, cu ajutorul unei organizații evreiești, să ajungă în Statele Unite. Trebuie să vorbim apăsat despre noroc și pentru că prietenul ei de suflet, Walter Benjamin, a avut soarta opusă. Fără acest noroc, Arendt nu ar fi putut să-și înceapă a doua viață și nici noi n-am mai beneficiat de una din cele mai importante opere de teorie politică ale secolului XX.

Ce s-ar fi întâmplat însă dacă Arendt n-ar fi supraviețuit propriei situații-limită, atunci când totul atârna de un fir de păr? O întâlnire cu abisul și un moment înspăimântător care, pentru milioanele de „paria”, a durat câteva zile, câteva luni, sau chiar ani... Ce-ar fi fost dacă experiența ei de refugiat ar fi anihilat de-a pururi ceea ce-a devenit, până la urmă, darul ei către lume? O întrebare stăruitoare pentru orice istorici și biografi ai unui veac nebun.

La fel ca în cazul atâtor altor sacrificați ai pandemoniului totalitar, motivația remarcabilei și, vai, atât de încercatei vieți a acestei femei sclipitoare poate fi condensată și explicată prin formula amor mundi...

Hannah Arendt (1906–1975) nu poate fi pe deplin înțeleasă fără o lectură aprofundată a modului în care vedea ea natura politicului și a politicii, precum și sfidările ce se nasc atunci când reflecția și acțiunea sunt desprinse una de cealaltă. Pentru această mare gânditoare anti-totalitară, stalinismul a reprezentat deopotrivă abolirea și exacerbarea politicului. La fel și național-socialismul. Politizarea absolută coincide cu depolitizarea universală. Atunci când totul este invadat de politic, nimic nu mai este politic în sensul clasic al acestui termen.

Parcurgerea teoriei acțiunii politice la Hannah Arendt reprezintă nu doar un exercițiu de erudiție, ci și unul de înțelegere a lumii în care trăim. The Promise of Politics, tradusă în 2010 la Humanitas ca Făgăduința politicii, negociază cu noțiunea de „acțiune politică” și întreg spectrul de operații logice care decurg din definiția arendtiană a acesteia. Pe linia sugerată de Jerome Kohn în Introducerea volumului, Hannah Arendt a privit acțiunea ca pe asumarea unor riscuri în vorbe și fapte în compania egalilor, debutul a ceva nou cu efecte necunoscute, întemeierea spațiului public, precum și făgăduințele făcute celorlalți sau iertarea lor. Pentru Arendt, niciuna din aceste acțiuni nu trebuie asumată separat, ci doar ca pluralitate.

S-a spus adesea că Hannah Arendt estetizează acțiunea doar pentru a depăși instrumentalizarea sa platonică sau că dimensiunea polemică a teoriei derivate de aici, una perfect orientată spre performanță, este esențială pentru păstrarea pluralității. S-a mai spus, de asemenea, că această concepție asupra acțiunii datorează mult estetizării antiplatonice a acțiunii așa cum o vedea Nietzsche, sau că cei doi împreună, Arendt și Nietzsche, ar promova libertatea de acțiune nesuverană, descentralizată, „dincolo de bine și de rău”.

Această cheie de lectură a filosofiei arendtiene pare, într-adevăr, foarte diferită de tipul consensual de interpretare oferit, de pildă, de către Jürgen Habermas. Pentru acesta din urmă și alți câțiva gânditori, teoria acțiunii la Arendt accentuează tocmai diferența dintre politica dialogului, persuasiune și acord, pe de-o parte, și politica interesului, strategiei și eficienței, de cealaltă. În acest sens, contribuția principală a Hannei Arendt la teoria politică pare a fi salvarea esenței intersubiective a acțiunii politice („a acționa împreună”) din fața amenințării uzurpării tehnocratice a practicului.

Așadar, sub zodia primei grile de lectură (să-i spunem cea „nietzscheană”), ne putem întreba dacă nu cumva antiplatonismul Hannei Arendt girează o polemică subiectivă? Dacă nu cumva Arendt a fost prea puțin conștientă de pericolele care incumbă într-o polemică nerestrictivă, distorsiuni care pot tinde să submineze înseși condițiile acțiunii politice (pluralitate, egalitate, etc.)? În fine, dacă nu cumva accentul său nietzschean pe tendințele reductive ale interpretării morale o conduc către marginalizarea „momentului etic” în acțiunea politică?

După ce a publicat Originile totalitarismului în 1951, lucrare fundamentală în care sunt analizate cu maximă acribie mecanismele ce stau la baza instaurării regimurilor totalitare, Arendt s-a lansat într-o mai profundă investigare a gândirii politice occidentale, de la Platon la filosofia marxistă. Din acest punct de vedere, Făgăduința politicii devine retorica arendtiană asupra eșecului respectivei tradiții de gândire în a explica acțiunea umană. Volumul despre care vorbim aici este, în fapt, rezultatul altor două tomuri niciodată materializate, lucrări pe care Arendt ar fi intenționat să le dedice, în anii ’50, elementelor totalitare prezente în marxism (chestiune omisă intenționat din Originile totalitarismului) și unui tip de incursiune în experiența politică per se.

Cartea (Făgăduința) prezintă o structură logică, pe firul narativ al originii, evoluției și punctului culminant al tradiției gândirii occidentale: în prima parte, câteva repere analizate de Arendt sunt Socrate, Aristotel, Sf. Augustin, Montesquieu, Hobbes, Hegel, Marx, ș.a.m.d.; în a doua, autoarea discută percepția noastră asupra politicii și acțiunii politice. În măsura în care gânditoarea germană îndeamnă mai degrabă la o abandonare a prejudecăților în legătură cu politica și nu la o abdicare de la politică, morala cărții este una încurajatoare.

În contextul în care standardele tradiționale par a fi depășite, constatarea Hannei Arendt devine enunț: „Indiferent dacă servesc binele sau răul și indiferent de sursa lor, toate regulile care pretind că guvernează acțiunea umană din afara ei sunt apolitice sau chiar antipolitice”. Pentru Arendt, standardele născute din pluralitatea umană sunt singurele valide și reprezintă adevărata condiție a politicii. O altă idee-forță a acestui minunat volum vizează ruptura dintre gândire și acțiune, dintre filosofie și politică: pentru marea gânditoare germană, însăși tradiția gândirii politice occidentale se naște din/odată cu această „ruptură”, după cum, la fel de bine, tot această „ruptură” se află la originea prejudecăților și preconcepțiilor noastre politice.

La rigoare, Hannah Arendt nu construiește doar o filosofie a politicului (și am spune că o face aproape involuntar, de vreme ce le recomanda ea însăși studenților să uite de toate teoriile și să gândească), ci și un techne aparte referitor la recuperarea întru folosire a evenimentelor trecutului, în sensul în care a te gândi la acestea înseamnă a ți le reaminti.

Practic, ceea ce încearcă Arendt să facă aici este să abolească perspectiva ideologică și ideologizantă a „lucrului cu istoria”. Așa cum scria chiar ea în Făgăduința politicii, „capacitatea de a vedea același lucru din numeroase puncte de vedere rezidă în lumea umană; ea reprezintă pur și simplu schimbarea punctului de vedere dat nouă de natură cu cel al altcuiva, cu care împărtășim aceeași lume, din care ia naștere o adevărată libertate de mișcare în lumea noastră mentală, comparabilă cu libertatea noastră de mișcare în lumea fizică”. O adevărată configurație a nuanțelor!

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG