Marius Stan

Alegerile legislative din Polonia organizate în iunie 1989 au fost urmate de o perioadă de instabilitate politică și manevre disperate, în contextul unei crescute neliniști sociale și a înrăutățirii situației economice. Sub presiunea Uniunii Sovietice și a Statelor Unite (care, paradoxal, au optat pentru „stabilitatea regională”), opoziția a fost de acord cu alegerea generalului Wojciech Jaruzelski în proaspăt restabilita funcție de președinte al republicii, prezervând astfel o anumită continuitate simbolică a puterii și securizând, cel puțin temporar, acordul establishment-ului de securitate.

Jaruzelski fusese ales cu o majoritate de un singur vot, un rezultat atent orchestrat pentru a semnala pierderea de legitimitate a formațiunii pe care o simboliza. Cu toate acestea, rămâneau în aer întrebări esențiale: Ce fel de guvern va rezulta din vâltoarea alegerilor și situația politică dinamică, deci nesigură? Care este viitorul politic al Poloniei și care sunt șansele viitorului guvern de a produce schimbarea? Trebuie să ne amintim și că, la acel moment, nu exista niciun precedent—în regiune sau altminteri—al unei țări comuniste care trece în mod pașnic la democrația liberală.

Tadeusz Mazowiecki (n. 18 aprilie 1927–d. 28 octombrie 2013), intelectual catolic și consilier al Solidarității încă de la început, din 1980, a fost printre liderii opoziției care au susținut o abordare „lentă” a tranziției politice. Acesta a căutat să arate că era prea devreme pentru opoziție să preia puterea politică și s-a îndoit de capacitatea ei de a guverna sau măcar de a participa semnificativ la guvernare într-o țară aproape falimentată. Tot Mazowiecki se temea de riscurile politice implicate de un potențial eșec.

A existat și un text, Să ne grăbim încet (apărut în Săptămânalul Solidaritatea/ Tygodnik Solidarność), în fapt, replica lui Mazowiecki vizavi de un text al lui Adam Michnik, Președintele vostru/Premierul nostru, publicat pe 3 iulie 1989 în cotidianul opoziției Gazeta Wyborcza. În acel articol, Michnik numea Polonia „un mare și important laborator al procesului de tranziție de la sistemul totalitar la democrația parlamentară” și propunea „un aranjament politic fără precedent” care ar „garanta continuitatea politică” și ar constitui, în același timp, o schimbare fundamentală. Aranjamentul pe care îl viza Michnik presupunea un președinte comunist, care ar servi drept garant al continuității și stabilității (în special în arena internațională), și un prim-ministru non-comunist, care s-ar bucura de un larg sprijin popular în urmărirea unui program „al schimbării sistemului economic și politic”.

Răspunzându-i lui Michnik, Mazowiecki susținea că apelurile precipitate de a participa la guvernare ar putea distruge responsabilitatea pentru statul avut în vedere de opoziție. Drept urmare, recomanda ca partidul comunist să fie lăsat să continue să guverneze, cu Solidaritatea jucând rolul unei opoziții puternice și având drept de veto în Senat. Michnik și ceilalți susținători ai unei abordări mai curajoase a schimbării au continuat să arate că opoziția ar trebui să participe la guvernare, chiar fără comuniști, pentru că altfel ar risca să-și alieneze baza de putere și chiar să-și rateze kairos-ul (momentul oportun) istoric și momentul politic favorabil creat de rezultatele alegerilor din 4 iunie.

După o tentativă eșuată a ministrului comunist de Interne, Czesław Kiszczak, de a forma guvernul, Mazowiecki a fost în cele din urmă convins de Lech Wałęsa să încerce el însuși, deoarece era un candidat acceptabil atât pentru opoziție, cât și pentru comuniști (pentru aceștia din urmă, acceptabil datorită reputației de ultra prudență). A obținut blagoslovirea politică a președintelui Jaruzelski și a fost numit prim-ministru de către parlament pe 24 august 1989.

Odată ce Tadeusz Mazowiecki a decis să-și asume povara guvernării, a făcut-o și cu o anumită sete de răzbunare. „Voi fi un prim-ministru bun să rău, dar nu voi fi unul vopsit”, spunea el imediat după desemnarea de către parlament. Declarația a fost interpretată ca însemnând că el nu va fi un pion al comuniștilor sau al lui Lech Wałęsa, cel care începuse să-și arboreze propriile ambiții prezidențiale. În realitate, printr-o mișcare surprinzătoare și curajoasă, Mazowiecki a format un guvern de coaliție fără partidul comunist, incluzându-le însă pe cândva aliatele acestora, Partidul Popular Unit Polonez și Partidul Democrat.

Scena era așadar aranjată pentru un moment retoric și politic istoric, iar Mazowiecki a livrat ce a promis: anunțarea numirii primului premier non-comunist din Europa Centrală și de Est. Discursul său de învestitură punea bazele unui nou contract social și ale unei noi entități politice: o Polonie suverană și democratică. Trei luni mai târziu, Mazowiecki anunța un program de reforme concrete și legislație care au împins Polonia pe drumul împlinirii acelui vis, situând-o, de facto, pe o complet nouă traiectorie politică și geopolitică.

Soong Mei-ling, cunoscută și ca Madam Chiang Kai-shek sau „Doamna dragon”, s-a născut în secolul XIX și a murit în al XXI-lea, trăind nu mai puțin de 106 ani (n. 5 martie 1898, Shanghai–d. 23 octombrie 2003, New York). A fost cea mai tânără dintre surorile Soong și și-a lăsat amprenta în mod decisiv asupra „lungului” secol XX chinez. Avem în față unul din acele destine extraordinare și o femeie considerată, la un moment dat, cel mai important om din Asia.

Renașterea Chinei, acesta a fost visul deloc discret al doamnei Chiang Kai-shek. Vreme de mai multe decenii, a fost prima doamnă a republicii conduse de liderul naționaliștilor Guomindang, autor al unificării chineze. La sfârșitul sângerosului Război Civil Chinez (naționalist-comunist), în 1949, avea să-și părăsească definitiv țara, urmându-și soțul, pe Generalisimul Chiang Kai-shek, în exilul taiwanez, apoi alegând calea Statelor Unite după moartea acestuia la Taipei, în 1975.

S-a născut la Shanghai, în 1898, în vremuri de teribilă instabilitate politică, pe fundalul decăderii regimului imperial manciurian și al detronării, în cele din urmă, a dinastiei Qing. Înfrântă cu trei ani mai devreme în Primul Război Sino-Japonez (1894–1895), China a trebuit să cedeze controlul asupra insulei Taiwan, iar clasa ei conducătoare, zbuciumată de presiunile din ce în ce mai accentuate ale națiunilor occidentale și ale noului actor regional nipon, a părut incapabilă să navigheze prin apele tulburi ale finalului de secol XIX. Spus și mai direct, au existat destule tensiuni și anxietăți, progrese și reculuri, în acest efort de aggiornamento chinez, după cum avea să o demonstreze și eșecul „Reformei celor o sută de zile”.

Soong Mei-ling a trăit ca simplă spectatoare zbuciumații ani de apus ai regimului imperial, însă tatăl ei, Charlie Soong, fusese unul din cei mai prosperi oameni de afaceri, creștin metodist, extrem de apropiat de „părintele Chinei moderne”, Dr. Sun Iat-sen (1866–1925). Studiind el însuși în Statele Unite, s-a asigurat că și copiii săi vor avea parte de o astfel de educație la începutul secolului XX. Așa a ajuns Mei-ling să urmeze o școală privată în New Jersey și să fie mai târziu acceptată, la doar 15 ani, la Wesleyan College, celebra universitate de arte liberale din Connecticut care acordase pentru prima dată în istorie diplome de studii superioare unor femei. A trăit în mijlocul uneia din cele mai bogate familii chineze din primele decenii ale regimului republican, una care, înainte de a se lansa în croaziera aventurilor politice, își clădise imperiul din activități bancare și exploatări petroliere.

Sora mai mare a lui Mei-ling, Soong Ching-ling (1893–1981), provocase un mare scandal în 1915, atunci când a fugit în Japonia spre a i se alătura nimeni altuia decât Sun Iat-sen, revoluționarul fanion și unul din primii președinți efemeri ai tinerei republici chineze. S-a căsătorit cu acesta în pofida opoziției familiei Soong și a faptului că-i separau douăzeci și șapte de ani. De cealaltă parte, căsătoria lui Soong Mei-ling (se întorsese deja din Statele Unite) cu Chiang Kai-shek în 1927 a pecetluit inoxidabila ei alianță cu Guomindang-ul (GMD), partidul naționalist fondat de Sun Iat-sen și Song Jiaoren (1882–1913) în 1912. Din postura ei de soție a celui care a întruchipat pentru o vreme viitorul Republicii Chineze, Soong Ching-ling și-a pus toată energia în slujba cauzei comuniștilor chinezi, pentru care, deși n-a fost niciodată membră a Partidului Comunist, a rămas—până la moartea ei în 1981—un fel de icoană.

Dintre cei trei fii pe care i-a mai avut Charlie Soong, cel mai influent a fost Soong Ziwen (1894–1971), finanțist, diplomat și figură-centrală în relațiile americano-chineze înainte de 1949. Tot el a fost și reprezentantul lui Chiang Kai-shek la Washington. Fondatori ai acestei adevărate „dinastii Soong”, Charlie și soția sa, Ni Kwei-Țeng („Katherine”), trasaseră de timpuriu în viața copiilor lor anumite linii directoare, care, cel puțin în cazul lui Soong Mei-ling, aveau să atârne decisiv în experiențele de mai târziu.

La imensa moștenire paternală pe care și-a clădit Madam Chiang Kai-shek reputația, trebuie să mai adăugăm religia creștină și legăturile extrem de puternice cu a doua ei patrie, Statele Unite. Aceasta este practic și ultima parte a vieții ei, pe care, din rațiuni de spațiu, n-o putem atinge decât pasager. Dar dacă tot suntem la acest capitol, să amintim că victoria comuniștilor chinezi în toamna anului 1949 basculase relațiile geopolitice din Asia de Est în detrimentul Occidentului liberal. Dorința americanilor de a avea China drept una din cele patru mari puteri care să reconfigureze lumea postbelică devenise imposibil de împlinit. Și pentru că oamenii își amintesc de obicei doar ceea ce aleg ei să-și aducă aminte, observatorii occidentali n-au bifat niciodată această „pierdere” în memoria lor istorică, alegând în schimb deșartele iluzii. Aceiași occidentali care vor alege să uite cum Chiang Kai-shek fusese un aliat important în războiul împotriva fascismului din Asia și mai ales cum au ezitat Statele Unite să intervină în Războiul Civil Chinez. Fantasma unei Chine occidentalizate a oscilat permanent între sinofilie și sinofobie.

„Hagiografiile” despre Chiang Kai-shek și soția sa care au apărut în anii 1930 și 1940 o descriu pe Mei-ling ca pe o sfântă, un „înger” chinez care a muncit neabătut întru salvarea celor peste patru sute de milioane de supuși ai săi. În acea viziune, vechea Chină era problema și Chiang Kai-shek, „salvatorul”, era cel care trebuia s-o modernizeze.

Astăzi, după ce presupusa poveste de dragoste dintre Soong Mei-ling și Wendell Willkie—la un moment dat contracandidatul lui Franklin D. Roosevelt la președinția Statelor Unite—a făcut să curgă râuri de cerneală, „Doamna dragon” nu mai este văzută ca o sfântă, ci ca o seducătoare fără scrupule și membră a unei familii politice care, din cauza corupției și în pofida eforturilor americane de a o stopa, au dus la pierderea Chinei în favoarea comuniștilor. Privită însă ca co-gardian al destinului țării sale, nu putem să nu observăm cum Madam Chiang Kai-shek, fosta Soong Mei-ling, a avut parte, dincolo de propria-i viclenie și șarm, de o politizare totală: cea care a și transformat-o, până la urmă, în „ultima împărăteasă” (Hemingway) a Chinei...