Marius Stan

Soong Mei-ling, cunoscută și ca Madam Chiang Kai-shek sau „Doamna dragon”, s-a născut în secolul XIX și a murit în al XXI-lea, trăind nu mai puțin de 106 ani (n. 5 martie 1898, Shanghai–d. 23 octombrie 2003, New York). A fost cea mai tânără dintre surorile Soong și și-a lăsat amprenta în mod decisiv asupra „lungului” secol XX chinez. Avem în față unul din acele destine extraordinare și o femeie considerată, la un moment dat, cel mai important om din Asia.

Renașterea Chinei, acesta a fost visul deloc discret al doamnei Chiang Kai-shek. Vreme de mai multe decenii, a fost prima doamnă a republicii conduse de liderul naționaliștilor Guomindang, autor al unificării chineze. La sfârșitul sângerosului Război Civil Chinez (naționalist-comunist), în 1949, avea să-și părăsească definitiv țara, urmându-și soțul, pe Generalisimul Chiang Kai-shek, în exilul taiwanez, apoi alegând calea Statelor Unite după moartea acestuia la Taipei, în 1975.

S-a născut la Shanghai, în 1898, în vremuri de teribilă instabilitate politică, pe fundalul decăderii regimului imperial manciurian și al detronării, în cele din urmă, a dinastiei Qing. Înfrântă cu trei ani mai devreme în Primul Război Sino-Japonez (1894–1895), China a trebuit să cedeze controlul asupra insulei Taiwan, iar clasa ei conducătoare, zbuciumată de presiunile din ce în ce mai accentuate ale națiunilor occidentale și ale noului actor regional nipon, a părut incapabilă să navigheze prin apele tulburi ale finalului de secol XIX. Spus și mai direct, au existat destule tensiuni și anxietăți, progrese și reculuri, în acest efort de aggiornamento chinez, după cum avea să o demonstreze și eșecul „Reformei celor o sută de zile”.

Soong Mei-ling a trăit ca simplă spectatoare zbuciumații ani de apus ai regimului imperial, însă tatăl ei, Charlie Soong, fusese unul din cei mai prosperi oameni de afaceri, creștin metodist, extrem de apropiat de „părintele Chinei moderne”, Dr. Sun Iat-sen (1866–1925). Studiind el însuși în Statele Unite, s-a asigurat că și copiii săi vor avea parte de o astfel de educație la începutul secolului XX. Așa a ajuns Mei-ling să urmeze o școală privată în New Jersey și să fie mai târziu acceptată, la doar 15 ani, la Wesleyan College, celebra universitate de arte liberale din Connecticut care acordase pentru prima dată în istorie diplome de studii superioare unor femei. A trăit în mijlocul uneia din cele mai bogate familii chineze din primele decenii ale regimului republican, una care, înainte de a se lansa în croaziera aventurilor politice, își clădise imperiul din activități bancare și exploatări petroliere.

Sora mai mare a lui Mei-ling, Soong Ching-ling (1893–1981), provocase un mare scandal în 1915, atunci când a fugit în Japonia spre a i se alătura nimeni altuia decât Sun Iat-sen, revoluționarul fanion și unul din primii președinți efemeri ai tinerei republici chineze. S-a căsătorit cu acesta în pofida opoziției familiei Soong și a faptului că-i separau douăzeci și șapte de ani. De cealaltă parte, căsătoria lui Soong Mei-ling (se întorsese deja din Statele Unite) cu Chiang Kai-shek în 1927 a pecetluit inoxidabila ei alianță cu Guomindang-ul (GMD), partidul naționalist fondat de Sun Iat-sen și Song Jiaoren (1882–1913) în 1912. Din postura ei de soție a celui care a întruchipat pentru o vreme viitorul Republicii Chineze, Soong Ching-ling și-a pus toată energia în slujba cauzei comuniștilor chinezi, pentru care, deși n-a fost niciodată membră a Partidului Comunist, a rămas—până la moartea ei în 1981—un fel de icoană.

Dintre cei trei fii pe care i-a mai avut Charlie Soong, cel mai influent a fost Soong Ziwen (1894–1971), finanțist, diplomat și figură-centrală în relațiile americano-chineze înainte de 1949. Tot el a fost și reprezentantul lui Chiang Kai-shek la Washington. Fondatori ai acestei adevărate „dinastii Soong”, Charlie și soția sa, Ni Kwei-Țeng („Katherine”), trasaseră de timpuriu în viața copiilor lor anumite linii directoare, care, cel puțin în cazul lui Soong Mei-ling, aveau să atârne decisiv în experiențele de mai târziu.

La imensa moștenire paternală pe care și-a clădit Madam Chiang Kai-shek reputația, trebuie să mai adăugăm religia creștină și legăturile extrem de puternice cu a doua ei patrie, Statele Unite. Aceasta este practic și ultima parte a vieții ei, pe care, din rațiuni de spațiu, n-o putem atinge decât pasager. Dar dacă tot suntem la acest capitol, să amintim că victoria comuniștilor chinezi în toamna anului 1949 basculase relațiile geopolitice din Asia de Est în detrimentul Occidentului liberal. Dorința americanilor de a avea China drept una din cele patru mari puteri care să reconfigureze lumea postbelică devenise imposibil de împlinit. Și pentru că oamenii își amintesc de obicei doar ceea ce aleg ei să-și aducă aminte, observatorii occidentali n-au bifat niciodată această „pierdere” în memoria lor istorică, alegând în schimb deșartele iluzii. Aceiași occidentali care vor alege să uite cum Chiang Kai-shek fusese un aliat important în războiul împotriva fascismului din Asia și mai ales cum au ezitat Statele Unite să intervină în Războiul Civil Chinez. Fantasma unei Chine occidentalizate a oscilat permanent între sinofilie și sinofobie.

„Hagiografiile” despre Chiang Kai-shek și soția sa care au apărut în anii 1930 și 1940 o descriu pe Mei-ling ca pe o sfântă, un „înger” chinez care a muncit neabătut întru salvarea celor peste patru sute de milioane de supuși ai săi. În acea viziune, vechea Chină era problema și Chiang Kai-shek, „salvatorul”, era cel care trebuia s-o modernizeze.

Astăzi, după ce presupusa poveste de dragoste dintre Soong Mei-ling și Wendell Willkie—la un moment dat contracandidatul lui Franklin D. Roosevelt la președinția Statelor Unite—a făcut să curgă râuri de cerneală, „Doamna dragon” nu mai este văzută ca o sfântă, ci ca o seducătoare fără scrupule și membră a unei familii politice care, din cauza corupției și în pofida eforturilor americane de a o stopa, au dus la pierderea Chinei în favoarea comuniștilor. Privită însă ca co-gardian al destinului țării sale, nu putem să nu observăm cum Madam Chiang Kai-shek, fosta Soong Mei-ling, a avut parte, dincolo de propria-i viclenie și șarm, de o politizare totală: cea care a și transformat-o, până la urmă, în „ultima împărăteasă” (Hemingway) a Chinei...

Jack Kerouac (n. 12 martie 1922–d. 21 octombrie 1969) a iubit viața, descriind-o în cărți pe măsură ce o trăia, și nu i-a fost nicicând teamă să descindă în adâncimi la care doar un număr foarte mic de oameni au avut acces. S-a întors deseori către partea întunecată și teribilă a lucrurilor, înconjurându-se cu vagabonzi și cinstind cu ei, căutând un anumit sens al existenței pe marginea drumurilor și căilor ferate americane.

În același timp, l-a iubit nespus pe Feodor Dostoievski și a întreținut în opera sa un dialog permanent cu scriitorul rus de secol XIX. Deși au aparținut unor secole și culturi diferite, referințele la acesta sunt pur și simplu copleșitoare, lăsând de multe ori senzația că cei doi ar fi fost contemporani sau chiar prieteni. Nu știm foarte multe despre mobilul atracției scriitorului american față de autorul Fraților Karamazov, însă putem spune, cu o anumită doză de certitudine, că interesul lui Kerouac pentru întretăierea tuturor fenomenelor a datorat enorm viziunii despre viață din romanele lui Dostoievski. Din acest punct de vedere, n-am greși prea mult dacă am afirma că scriitorul rus a fost pentru el un fel de amuletă politică.

Opțiunea lui Kerouac de a se oglindi pe sine în Dostoievski în contextul Americii Războiului Rece a fost, desigur, una politică, chiar dacă lumile ficționale ale celor doi autori au fuzionat adesea și pe un palier apolitic. Într-o pagină de jurnal din 1950, Jack Kerouac scria că măreția lui Dostoievski rezidă în modul în care acesta a recunoscut dragostea umană și că, pentru el, rusul este emisarul lui Cristos, o Biblie modernă. Allen Ginsberg, un alt mare beatnic, mărturisea la un moment dat că apropierea spirituală dintre el și Kerouac s-a produs pe marginea lecturii comune a Idiotului (așijderea, între Kerouac și Burroughs) și până și personajul Raskolnikov poate fi descris ca un beatnic. În această cheie de lectură, doar comițând „crima”, adică trecând unul din cele mai importante praguri ale moralității, putea el evolua către o nouă dimensiune etică.

Kerouac a pus adesea un semn de egalitate între el și Raskolnikov în propriul jurnal. De altfel, etosul generației Beat s-a bazat pe provocarea outsiderului la adresa moralității unanim acceptate de societate—o mentalitate subversivă armonizată perfect cu spiritul contradictoriu al lui Dostoievski (vezi mai ales Însemnările din subterană).

Legătura dintre Jack Kerouac și „sufletul rus” (generic) a mers însă dincolo de Dostoievski și amenajarea existențială pe care am amintit-o. La fel și obsesiile lui. De pildă, într-un ultim articol al său, intitulat După mine, potopul și publicat în 1968, Kerouac relua vechea lui obsesie pentru comunism, criticându-i pe tinerii protestatari anti-război pentru presupusa lor loialitate față de marxism. Potrivit beatnicului nostru, toți acești activiști ignorau, de fapt, natura ideologiei comuniste și rădăcinile ei în Revoluția bolșevică. Pentru el, partiinost, sau spiritul de partid, era o chestiune de loialitate oarbă și gândire conformă pe care o abhora profund.

În vreme ce mulți scriitori americani (precum Norman Mailer sau William Burroughs) au făcut din „spălarea pe creier” un subiect al propriilor cărți, Kerouac a părut extrem de afectat. Așa cum a explicat același Ginsberg, forța motrice a operei lui Jack Kerouac a fost dată întotdeauna de individualism și libertate: de aici și oroarea lui față de mankurtizarea comunistă. Pentru el, războiul psihologic, de la spălarea pe creier la confesiunile forțate ca în procesele-spectacol, reprezenta cea mai mare amenințare la adresa libertății. Amintind de romanul 1984 al lui Orwell sau de Candidatul manciurian al lui Richard Condon, Kerouac a fost convins că cercetătorii sovietici găsiseră o cale de controla comportamentele umane. Vedem și aici, așadar, genul de paranoia tipică pentru începuturile Războiului Rece. Nemaifiind doar o chestiune de capabilități militare, Războiul Rece devenise pentru scriitorului beatnic o poveste care avea de-a face cu practicile psihologice autoritare.

În lupta sa cu cei patru călăreți ai Apocalipsei moderne (Pavlov, Marx, Freud și Ignoranța), Jack Kerouac și-a lăsat la o parte moștenirea catolică și a început, mai ales după 1954, să studieze budismul. Spera ca această filosofie orientală să-i servească drept salvare împotriva statismului polițienesc universal. Ceea ce l-a atras, până la urmă, pe Kerouac la budism a fost recunoașterea suferinței în toate formele ei (anxietate, furie, frustrare, ș.a.m.d.). Și tot de la budism a învățat Kerouac faptul că lumea fenomenală se află într-o permanentă stare de flux și degradare, iar atașamentul față de ea nu poate genera decât suferință.

Pe linia acestei evoluții spirituale personale, nu este deloc surprinzător că Jack Kerouac a ajuns să asocieze în mod repetat triumful de tip budist asupra sinelui cu Dostoievski. Pentru el, rusul a înțeles cel mai bine umanitatea pentru că i se părea mai „poetică” și interesantă decât „împuțitul” de suflet. A simțit permanent că idealista goană după depășirea ego-ului prezentă în ficțiunea lui Dostoievski ne transmite ceva esențial pentru înțelegerea condiției umane. În mintea lui Kerouac, Dostoievski s-a apropiat de „viața adevărată” mai mult ca oricare alt autor. Din acest punct de vedere, adevărul rezidă doar în experiența trăită și nu în dogmă. Este și unul din motivele pentru care interpretarea pe care ne-a lăsat-o Kerouac asupra lui Dostoievski a determinat, în bună măsură, maniera în care și-a descris el propria-i viață...