Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Istorica bulgară Diana Mishkova a publicat recent la Routledge o carte (Beyond Balkanism. The Scholarly Politics of Region Making) care reușește într-un mod impresionant, așa cum insistă chiar autoarea la începutul eruditului său efort, „să releve strategiile care au fost aplicate la periferiile balcanice spre a provoca o conceptualizare asimetrică a lor prin categorii (și clasificări) regionale subversive și moduri regionale alternative de identificare colectivă. […] Astfel, cartea caută să-i determine pe experți să mediteze la rădăcinile transnaționale ale propriilor practici, dincolo de unilateralul—de la Vest la Est—transfer de idei și concepte”.

A vorbi și a scrie despre alții înseamnă a spune ceva și despre tine însuți. Construirea „celuilalt” (the other) este concomitent o clădire a sinelui, iar autoarea este perfect conștientă de acest fapt. Dintr-o astfel de perspectivă, cartea devine un exercițiu de autoînțelegere „balcanică” și o inspirată continuare a unor eforturi demistificatoare anterioare.

Volumul inovator al Mariei Todorova, Imagining the Balkans, pusese sub semnul întrebării descoperirea discursivă a regiunii și dezvoltarea balcanismului ca o narațiune hegemonică (și implicit superioară și îngâmfată) occidentală despre alter ego-ul ei oriental. Cu toate acestea, Todorova a mers dincolo de granițele teoretice ale Orientalismului lui Edward Said, a produs contribuții importante la eforturile istorice comparative și a pus umărul la demitizarea multor stereotipuri jurnalistice legate de tulburările regiunii din anii 1990.

Din acest punct de vedere, Fantomele Balcanilor, cartea lui Robert Kaplan, se situează la polul opus efortului Mariei Todorova pentru că lucrează cu o paradigmă cumva simplificatoare a balcanismului. Din fericire, o carte clasică nu este sub nicio formă un tratat final pe un anumit subiect, ci doar începutul unei argumentări mai profunde, așa cum foarte convingător demonstrează și Beyond Balkanism.

Traducerea diferită a titlului clasic al cărții Mariei Todorova în varii limbi (de la germană, unde Die Erfindung des Balkans înseamnă „fabricarea” sau „conceperea” mai degrabă decât „imaginarea”, la accentul din traducerea română pe geografia simbolică, prin Balcanii și balcanismul) atestă ceea ce Mishkova numește „varietatea balcanismelor occidentale și răsăritene”. Cu toate acestea, modul în care se văd balcanicii pe ei înșiși ca reflectați prin alții reprezintă contribuția esențială a Dianei Mishkova la literatura pe subiect.

Beyond Balkanism acoperă patru mari perioade de „regionalizare academică”, pornind de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, trecând prin perioada interbelică, apoi anii 1960 și 1970, apoi peisajul postcomunist cu ale lui conceptualizări friabile. Unele din cele mai interesante secțiuni ale cărții poartă cititorul printr-un întreg labirint de subregiuni și perioade istorice, adăugând acestui excelent efort academic o tușă enciclopedică. Autoarea este pe deplin îndreptățită să evalueze cum anumite proiecte balcanice din perioada Războiului Rece au fost, de fapt, impulsuri naționaliste „sub acoperire” (Iugoslavia, Albania, România).

Per total, proiectului balcanic postbelic „i-au lipsit coerența ideologică, musculatura politică și respirația vizionară a predecesorilor săi interbelici, comunist sau liberal”. Lipsa de interes pentru Balcani ca subiect epistemic după 1945 s-a schimbat brusc odată cu războaiele de succesiune din fosta Iugoslavie. Deși a avut loc doar pe o suprafață mică a peninsulei, conflictul a fost denumit „balcanic”. Vechile stereotipuri ale unei regiuni turbulente—„butoiul cu pulbere” al Europei—au ieșit atunci la suprafață mai puternice ca oricând, iar cartea demonstrează cum acest proces a fost acompaniat de o reconfigurare radicală a gândirii despre regiune.

Datorăm unora ca Maria Todorova, Stefan Troebst, John Lampe, Misha Glenny și, mai recent, Timothy Snyder și Katherine Younger (The Balkans as Europe, 1821-1914) popularizarea subiectului în cercurile academice occidentale, dar datorăm unora ca Diana Mishkova analiza comprehensivă a mai mult de un secol de conceptualizări și auto-conceptualizări ale balcanismului. Utilizarea peiorativă a termenului de „Balcani”, care subliniază caracterul de alteritate al regiunii și propune o perspectivă eurocentrică, a fost întâmpinată cu multă critică legitimă în anii din urmă.

La urma urmelor, Balcanii rămân o ficțiune și un alter ego al Occidentului. Metafora hărții mentale pe care o propusese Todorova și studenții ei a jucat un rol-cheie în consolidarea unei discipline puternic desconsiderată în Vest (cel puțin la început). Beyond Balkanism demonstrează cât se poate de persuasiv cum „a vorbi despre Balcani ignorând cum anume au fost «Balcanii» definiți ca obiect al cunoașterii a devenit problematic”.

Fiecare regiune a fost alcătuită de propria ei istorie, propria ei interacțiune de evenimente istorice, tradiții, memorii și moșteniri. Nimeni n-ar fi prezis la sfârșitul anilor ’90, spre exemplu, că România și Bulgaria vor adera la Uniunea Europeană. Întregul discurs asupra Balcanilor s-a schimbat radical în ultimii ani, iar cartea Dianei Mishkova este un reminder al faptului că avem nevoie să reevaluăm înțelegerea noastră asupra regiunii și strategiilor discursive asociate.

Concluzia istoricei bulgare este grăitoare („toate istoriile conțin «geografii multiple»”) în sensul în care ea confirmă complexitatea derivată din conceptualizări regionale multiple și adesea conflictuale: „Nu există o singură istorie «comună» care să poată fi reificată de către experți, care poate fi gândită ca aparținând unui mănunchi specific de caracteristici ce pot servi în mod legitim la construirea unei regiuni. Asistăm, în schimb, la diferite conceptualizări informate istoric, diferite «povești» și maniere de concepere a regiunii ca spațiu unitar”.

Literatura cehă, în special cea de secol XX, este o adevărată sursă de bucurie intelectuală. Karel Čapek (1890–1938), bunăoară, cel asupra căruia voi zăbovi aici, este teribil, pătrunzător, plin de umor și clarviziune. Moare în 1938, după dezastrul care s-a abătut asupra țării sale, dar în Cehoslovacia e interzis atât de naziști, cât și de comuniști.

Sigur, Fabrica de absolut nu e poate cea mai iscusită carte a acestui ceh obișnuit cu filosofia, iremediabil îndrăgostit, se pare, de Chesterton. Unii vor fi preferând Meteorul, alții Krakatit, alții Hordubal sau O viață obișnuită. Ce-mi place la popularul scriitor ceh este tocmai această permanentă tensiune a textului, înăuntru și în afara acestuia, o joacă electrizantă cu mintea și sufletul cititorului. Čapek nu se sfiește să-ți înmoaie armura de postmodern îmbufnat cu presărături de colocvial și tehnic, de alegorii și tot felul de parataxe. Și o face, sărmanul, cel puțin în cazul Fabricii de absolut, cu vreo sută de ani înainte să fi pus tu mâna pe text...

După ce ți se pare că te obișnuiești puțin cu el, simți nevoia să i te adresezi direct, Karel, fără Čapek, și să-l iei amical pe după umăr, întrebându-l ce-a vrut să zică. Pare ușor, dar este greu. Iar când pare greu, este de fapt foarte ușor. Temele lui predilecte au ceva de împărțit cu civilizația modernă și expansiunea tehnicii, iar mâna forte cu care stăpânește aceste subiecte îi dă un aer de regizor cu anvergură.

Pentru jurnalistul din Karel Čapek, un chelner nu este pur și simplu un chelner, ci o persoană care și-a omorât iubita. După cum nimeni nu vorbește despre o casă că stă în picioare, ci că... arde, ori s-a prăbușit. Acesta este stilul lui Čapek, regizorul ceh pasionat și de science fiction, dar și de adevăruri dureroase despre viitor. Tot ceea ce există pare să fie dramatic sau, cumva, alarmant.

Pentru doctorul în pragmatism (Čapek obținuse titlul la Praga, în timpul Primului Război Mondial), acest adevăr deprimant este o necesitate. Spiritul lui satiric nu iartă pe nimeni în Fabrică (deși acțiunea ficțională a cărții începe prin 1943, la cinci ani după dispariția autorului). El știe însă cum va fi fost înainte de a fi trăit pentru că știe de fapt, la milimetru, cum este alcătuită lumea. Acest aspect nu cade niciodată în păcatul trivializării, ci îi accentuează mai abitir lui Čapek punctul de vedere moral asupra subiectului.

Karel Čapek caută mereu porturile maritime tăcute, liniștite, în mijlocul confuziei și pericolelor din noi. Asta nu înseamnă că le găsește întotdeauna, sau că liniștea asta portuară nu e de fapt nimic altceva decât o cădere în abis. Este, la rigoare, vorba de chiar tensiunea din noi, din acești moderni pe care el nu i-a apucat până la capăt, tensiunea anxietăților noastre atunci când suntem privați de certitudini. Iar atunci când vrea dinadins continuitate, Čapek se refugiază în tradiție, rămânând totuși un vizionar îndrăzneț. Poate că de aici și calitatea cu pricina: ne știe mult prea bine. Pe toți!

Absolutul pare pentru Karel Čapek un principiu creativ absurd care contaminează deplin întreaga noastră existență. Toate stelele pe care le vedem au ba, toate entropiile, nu sunt odată cu acest autor decât lucruri de suprafață care rod și leagă, concomitent, această așa-numită materie. Lumea. Omenirea... o umflătură care și-a făcut cuib sub streașina unui arsenal cosmic, cum zicea tot el, frumos, în Krakatit.

Čapek a fost un pluralist susținător al „centrului”, prin care înțelegem atât zona de compromis politic, cât și susținerea filosofică a rațiunii și a tot ceea ce este de bun-simț. Dar a existat în gândirea lui Karel Čapek și un fel de monism atotpătrunzător care i-a subîntins aparentul pluralism: dorința lui ca arta să nu doar dea târcoale unui adevăr filosofic absolut, ci să-l și atingă. Această goană după absolut este legată de șablonul de gândire al micilor națiuni, din care decurge și opera lui Čapek.

Unul din personajele simbolistului decadent Jiří Karásek ze Lvovic (1871–1951) din Romanul lui Manfred Macmillen, declamă: „Geniile micilor națiuni au fost fanatici ai adevărului”. Asemeni multor altor scriitori cehi înaintea lui, Čapek n-a putut rezista nici el altoirii propriei reflecții asupra realității pe un ideal programatic: căutarea adevărului filosofic.

Tot asemeni unora din colegii lui scriitori, și el a subordonat ambiguitățile artei unei scheme etice sau filosofice liniștitoare, reconfortante: scriitorului micilor națiuni i-a fost acordată, în mod tradițional, responsabilitatea combinării rolurilor de artist și predicator. În acest sens, „centrul radical” nu reprezintă doar o simplă alternativă la extremismul politic într-o Europă aflată în pragul barbariei; el poate fi văzut și ca un adăpost în calea incertitudinii epistemice, un spațiu mitic în care dictatele moniste ale adevărului metafizic și ambiguitățile produse de artă se pot, aparent, reconcilia.

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG