Președintele bielorus Alexandr Lukașenka își confirmă pe zi ce trece reputația de ultim dictator al Europei. Alegerea sa la președinție în vara anului 1994 rămâne primul și ultimul moment electoral democratic din acea țară, în vreme ce, prin referendumul măsluit din 2004, personajul și-a „confecționat” dreptul de a fi președintele Belarusului pe viață.
La începutul anilor 1990, atunci când proaspăt independentele foste țări comuniste de la vest de Belarus și-au exprimat dorința de a se realătura Europei după decenii de stagnare în spatele Cortinei de Fier, elita națională bielorusă a avut de dus o luptă mult mai importantă pentru a se rupe de Uniunea Sovietică. În pofida unor eforturi și sacrificii oneste, ele au eșuat. Cu o Rusie care domină întreaga regiune post-sovietică (cu excepția țărilor baltice), Lukașenka a folosit această „zonă gri” creată după prăbușirea URSS pentru a-și plasa țara într-un fel de capsulă temporală, din care n-a mai ieșit până în zilele noastre.
După alegerea sa, în 1994, Alexandr Lukașenka și-a consolidat puterea profitând de neîmplinitele așteptări la o viață mai bună ale bielorusului de rând. A ajuns la putere într-un moment în care deziluzia legată de absența unor beneficii imediate ale independenței generase un val de nostalgie pentru relativa stabilitate a Uniunii Sovietice. În mai 1995, Lukașenka organiza și un referendum în favoarea reinstituirii unor simboluri (steag și stemă) naționale ale Belarusului sovietic. Un an mai târziu, în 1996, același președinte schimba constituția printr-un al doilea referendum și dizolva parlamentul legitim ales, înlocuindu-l printr-un grup de loialiști. Făcând toate acestea, Lukașenka a eradicat practic separația puterilor care stă la baza guvernării democratice și a început să construiască sistemul cvasi-totalitar care există astăzi.
Președintele contestat al Belarusului deține o putere aproape absolută asupra țării, în special prin structura verticală de influență politică și personală pe care a creat-o. El se plasează, evident, deasupra acestei mizanscene, controlând ramurile executivă, legislativă și judiciară ale guvernării. Numește și destituie discreționar miniștri ai guvernului central, dar și administratori mai mărunți din eșaloanele inferioare. Parlamentul îi este loial, obedient și lipsit de orice putere: administrația prezidențială pregătește legislația, care apoi este aprobată în forul legislativ marionetă. În foarte multe situații, Alexandr Lukașenka emite decrete și ordine care au putere de lege. Tot el numește sau înlătură aproape fiecare judecător din țară, de la Curtea Supremă la Curtea Constituțională și la alte curți regionale, precum și judecători militari.
În 1999, an tragic pentru democrația bielorusă, regimul autoritar Lukașenka a depășit orice limită a moralității politice atunci când s-a descotorosit fără urmă de Ghenadi Karpenko, liderul de necontestat al opoziției, dar și de figuri precum Iuri Zaharenko, fost ministru de Interne, Viktor Gonciar, fost președinte al CEC-ului, și Anatoli Krassovski, om de afaceri pro-democrat. Vina lor? Îndrăzniseră să-i conteste lui Lukașenko supremația și modelul politic. Asasinarea (urmată de dispariția lor) semnala faptul că regimul trecuse la eliminarea fizică a adversarilor politici.
Ultima etapă a coagulării Belarusului într-un stat totalitar a început după alegerile prezidențiale din 2001, atunci când Alexandr Lukașenka, asigurându-și încă 5 ani la putere, a pus bazele extensiei nelimitate a președinției sale. Ceea ce fusese autoritar în natură a devenit totalitar, iar Belarusul de azi prezintă toate elementele unui astfel de stat: în primul rând, un conducător obsedat de controlul tuturor aspectelor vieții naționale, dar și absența separației puterilor, monopolul asupra mass media, cenzura strictă și o deșănțată propagandă închinată „avantajelor” actualului sistem. Este prezentă, de asemenea, o atitudine selectivă față de istorie, iar reperele pro-democratice sunt înlăturate din narațiunile oficiale. Există, desigur, și vânători de vrăjitoare, interne sau externe, servicii de securitate represive care nu se dezic de la intimidări de masă și teroare, precum și negarea existenței oricărei opoziții legitime.
Belarusului îi lipsește ceea ce se cheamă o ideologie coerentă, dar are un program de guvernare menit să inducă în populație ceva ce seamănă cu o dogmă de stat, contribuind la controlul total al lui Lukașenka asupra societății. A fost introdusă categoria „lucrătorului politic”, iar angajații statului trebuie să suporte cu toții un curs despre fundamentele ideologice ale statului bielorus. Aceste „învățături” nu sunt nimic altceva decât compilații de fraze, simboluri și sloganuri din epoca sovietică, de cele mai multe ori ignorante și iraționale. Pentru regimul lui Alexandr Lukașenka este irelevant faptul că nu există un sistem de valori care ar putea fi numit ideologie.
Singurul element specific regimurilor totalitare care lipsește este partidul unic de masă. Lukașenka, cel care s-a declarat succesorul fostei conduceri sovietice, pare să fi descoperit că nici nu-i trebuie unul. El este perfect mulțumit să aplice metodele vechiului Partid Comunist, fără a crea însă o structură similară. Dintr-un anumit punct de vedere, acest model este și mai eficient pentru că nu necesită nicio procedură formală de luare a deciziilor. Așa se face că o singură persoană, alături de grupul ei de sicofanți, exercită întreaga putere asupra țării și decide totul.
Ceea ce pare să-i fi scăpat însă din vedere lui Alexandr Lukașenka în tot acest timp este fenomenul de „contagiune”: accederea Poloniei, Letoniei și Lituaniei în Uniunea Europeană a fost prima care a generat o transformare în atitudinea bielorușilor față de Europa. O schimbare remarcabilă dacă ne gândim la absența informației obiective din Belarus și la abundența informației negative despre problemele pe care, pasămite, le-ar fi avut noii membri după aderare. Acest crescând sentiment pro-european a măcinat în timp și susținerea pentru Lukașenka—despre care se știe că nu are pe agendă nicio „cale europeană”, ba chiar este ostil valorilor occidentale—și s-a rostogolit până în zilele noastre, ajungând să ia forma unei adevărate mișcări pro-democratice bieloruse, care se exprimă în stradă prin masive și dezinhibate proteste...