Linkuri accesibilitate

Marius Stan

vineri 11 septembrie 2020

Estonianul Arvo Pärt împlinește astăzi 85 de ani și rămâne unul din cei mai influenți compozitori contemporani (o etichetă contestată de unii, în virtutea subiectivismului gusturilor muzicale, însă indiferentă celui vizat, căruia nu i-a păsat vreodată, cu adevărat, de intelectualismul muzical). Publicul său este unul internațional și variat, înregistrările fiindu-i utilizate frecvent inclusiv în televiziune și film (Fahrenheit 9/11 sau There Will Be Blood). Capacitatea lui Pärt de a transcende genurile este confirmată de o seamă întreagă de muzicieni, de la Radiohead și Nick Cave, la Björk și chiar Rufus Wainwright, care îl citează cu toții printre preferințe și chiar surse de inspirație.

Însă Pärt nu vine de nicăieri iar drumul lui către faimă a fost dureros și, am spune, cu adevărat specific secolului XX. A fost o victimă a cenzurii în timpul ocupației sovietice a țărilor baltice, forțat în exil (mai întâi în Austria, apoi Germania) și călit spiritual în bătăliile pentru autonomie artistică. Fără a cunoaște minime detalii biografice nici nu putem spera să avem acces la universul mental al lui Arvo Pärt, la natura lui meditativă și lunga, uneori anevoioasa lui căutare a unui sens.

Cert este că, în context sovietic, mijloacele muzicale erau și cel mai adecvat mijloc de transmitere a sentimentelor religioase, înclinația de-o viață a compozitorului eston. Căutarea spirituală devenise destul de urgentă într-o societate în care ateismul înrădăcinat în materialismul dialectic era doctrină oficială și în care cetățenii au fost văduviți, vreme de decenii, de un anumit confort religios. În acest sens, n-a fost nicio surpriză faptul că numeroși compozitori sovietici, mai ales cei născuți în anii ’30 ai veacului trecut (toți acei „nonconformiști” și „avangardiști”), au denunțat, implicit sau explicit, materialismul dialectic și s-au angajat cu arme și bagaje într-o călătorie destinată descoperirii adevăratelor valori spirituale. Și Arvo Pärt s-a numărat printre ei. Nu putem, desigur, ignora nici fascinația pe care a exercitat-o asupra lor un subiect tabu precum religia.

Refugierea unora ca Arvo Pärt, Sofia Gubaidulina (88 de ani) sau Nikolai Karetnikov (1930–1994) în conținutul muzical religios a fost parte dintr-o tendință mai largă în societatea sovietică, mai ales în rândurile intelighenției, care își pierduse de multă vreme încrederea în viabilitatea sistemului comunist. Pe de altă parte, muzica a jucat mereu un rol major într-o societate care trecuse prin ororile războiului, epurări și gulag, în care artiștii și publicul lor au suferit împreună sub tiranie. Dintre compozitorii sovietici proeminenți, Dmitri Șostakovici, în special, era privit ca un „cronicar” al acelor timpuri. Din acest punct de vedere, Șostakovici a fost un fel de pimen, un „păstor” pe urmele căruia doreau toți ceilalți să calce.

Dmitri Șostakovici
Dmitri Șostakovici

Numai că operele produse de toți acești „asceți” muzicali nu erau nici pe departe ascetice în stil sau limbaj, pentru că mare parte a compozitorilor generației preferau idiomul compozițional polistilistic spre a-și exprima credința în puteri aflate mult deasupra demiurgilor pământești ai comunismului. În Uniunea Sovietică, polistilismul a apărut ca un rezultat al celei „de-a doua avangarde” și aici, în această categorie, l-am putea plasa inclusiv pe Arvo Pärt. Dat fiind contextul sovietic, polistilismul s-a dovedit a fi până la urmă un vehicul adecvat pentru exprimarea sentimentelor religioase prin mijloace muzicale.

Genul „Credo” la care a excelat și Pärt este prin definiție un manifest, o declarație de credință în Dumnezeu care poartă cu sine o excepțională greutate morală și spirituală. În 1968, Credo-ul lui Arvo Pärt a provocat multă agitație în viața culturală sovietică, deși nu din pricina tehnicilor avangardiste, care deveniseră deja o „pălărie veche”, ci din cauza evidentelor conotații religioase. Dacă îndepărtarea de estetica realist-socialistă oficială mai putea fi tolerată, conținutul religios manifest nu. Opera lui a fost interzisă.

În timp, Arvo Pärt a abandonat tot ce însemna avangardă și a dezvoltat pe la mijlocul anilor 1970 un stil minimalist numit tintinnabuli. Din perspectiva prezentului însă, Credo rămâne ca un fel de testament al acelei crize creative și spirituale a compozitorului. În pofida abundenței tehnicilor de avangardă, cuplate cu o manieră generală constructivistă, această operă a sa dezvăluie la cel mai profund nivel insatisfacția lui Pärt față de muzica atonală și anticipează evoluția lui de la un constructivism serial la unul minimalist, observabil mai ales în operele tintinnabuli.

Muzica lui Arvo Pärt acceptă tăcerea și moartea, reafirmând astfel adevărul fundamental al vieții: fragilitatea și frumusețea ei sacră. În acest scop, el folosește cele mai simple mijloace (o notă singulară, o triadă, cuvinte) pentru a crea o muzică intensă și vibrantă care părăsește această lume doar pentru a ne ispiti cu o pace interioară, urmată de o exaltare interioară. Să-l ascultăm...

Marius Stan blog image

În cele din urmă, am continuat: Așa își încheia regretata istorică și sociologă franceză Annie Kriegel (n. 9 septembrie 1926–d. 26 august 1995) cele peste opt sute de pagini autobiografice publicate în 1991 sub titlul Ce que j’ai cru comprendre. O formulă cumva ciudată pentru o viață care, spre deosebire de operă, a fost marcată de rupturi fundamentale. Mă gândesc, în primul și-n primul rând, la borna 1956, invazia Budapestei de către trupele sovietice, care a determinat-o pe Kriegel să se debaraseze de crezul stângist al tinereții, să renunțe la militantismul comunist și la toate practicile asociate pentru a deveni o anticomunistă învederată.

În perioada 1962–1964, Kriegel a colaborat la vechea revistă Nouvel Observateur sub două pseudonime. A fost editorialistă a cotidianului Le Figaro începând cu 1977 și, alături de Stéphane Courtois, a fondat revista academică intitulată Communisme. Annie Kriegel a avut, așadar, o anumită traiectorie politică, dar și o foarte consistentă prezență științifică.

În 1961, deci aproape de finalul Războiului din Algeria, făcea parte din micul nucleu intelectual din jurul revistei Actualité de l’histoire. Niciunul din foștii ei tovarăși de drum nu renunțase de tot la activism, însă erau din ce în ce mai sătui de „sfânta istorie”. Până la începutul anilor 1960, toți acești stângiști depășiseră deja momente penibile pentru ei precum Raportul lui Nikita Hrușciov, sau chiar tortura susținută de guvernul SFIO (Section française de l’Internationale ouvrière) al lui Guy Mollet în Algeria. Toți doreau, de fapt, să înțeleagă „greșelile” și crimele, respingând metodele partizane și jurnalistice, renunțând inclusiv la acel obsesiv concept de „trădare”, încercând să pună, măcar o dată, întrebările potrivite.

Ei bine, la această aventură a „dezvrăjirii” a participat și Annie Kriegel. Imediat după ea, au făcut-o și Jacques Julliard (87 de ani) și Georges Haupt (1928–1978), istoricul francez de origine română care supraviețuise Auschwitz-ului. Dintre toți, Kriegel era poate cea mai aureolată figură, deși n-a vorbit vreodată despre participarea ei în Rezistența franceză (FTP–MOI) sau despre legăturile cu conducerea Partidului Comunist Francez și Federației Senei în timpul Războiului Rece. A fost și prima care a avut un subiect greu, de care s-a ocupat cu pasiune: originile comunismului francez.

Annie Kriegel a fost singura care a traversat borna numită 1914 pentru a explora această nouă lume a revoluției, cu toate speranțele și tragediile ei. Pentru a face acest lucru, era nevoie, cu siguranță, de multă inteligență, curaj și mai ales experiență. Ea le avea pe toate! Încă de la bun început, Kriegel a ocupat nișele cele mai interesante și promițătoare, prospectând sursele și metodele unei istorii a clasei muncitoare, prezentând scrisori nepublicate legate de nașterea mișcării internaționaliste Clarté (botezată după romanul omonim al lui Henri Barbusse).

Jean Jaurès, lider socialist francez.
Jean Jaurès, lider socialist francez.

De aici, n-a durat mult și și-a mutat atenția academică asupra socialismului și patriei franceze prin rolul jucat de Jean Jaurès, fondatorul ziarului PCF, L’Humanité, sau asupra forțelor care în 1936 au contribuit la emergența Frontului Popular, devenit sistem de guvernare în Hexagon și moment privilegiat al unui socialism francez angrenat în exercițiul puterii politice (o experiență istorică pe care Annie Kriegel o privea ca pe una a reînnoirii strategice în lumea comunistă, dar și ca pe un pas extrem de ambiguu în marșul Europei către război).

În legătură cu Frontul Popular, ea n-a fost vreodată ceea ce numim o „specialistă”. Domeniul ei favorit a rămas, până la urmă, comunismul și, mai ales, legătura dintre această ideologie și iudaism. La începutul anilor 1970, Kriegel a devenit cu adevărat interesată de problema evreiască. Au existat anumite evenimente în viața ei privată care au împins-o spre deschiderea unui al doilea mare șantier de cercetare: emigrarea fiului mare în Israel și decizia mezinului de a-și ține ceremonia Bar Mițva (ceea ce-a și forțat cuplul Kriegel să se căsătorească religios în 1974). A mai existat însă un context dat de Războiul de Iom Kipur (1973), care i-a șocat puternic pe evreii francezi. Toate aceste evenimente au culminat în publicarea primei ei opere mari pe subiect, Les Juifs et le monde moderne: Essai sur les logiques d’émancipation (1977). Tot în 1977 a frecventat și Conseil Représentatif des Institutions juives de France (CRIF), acolo unde reprezentanții consiliului tocmai lucrau la redactarea propriei carte.

La sfârșitul anilor ’70, publica deja în majoritatea periodicelor aparținând comunității evreiești din Franța, apoi și-a ales revista LArche ca loc favorit pentru articolele sale. Situația din Orientul Mijlociu, dialectica dintre identitatea iudaică și cea națională, precum și afacerile interne ale Israelului rămân principalele teme de reflecție pentru Anniei Kriegel. Au interesat-o, desigur, și procesele antisemite din țările comuniste, precum și matricea socialistă prezentă în curentul sionist. În 1993, deci cu doi înainte de a muri, Annie Kriegel a început să problematizeze cu adevărat relația dintre comunism și iudaism. Într-un ultim articol pe care l-a publicat în revista LArche, înainta ideea contribuției duble a Uniunii Sovietice la înfrângerea nazismului și nașterea statului Israel: situație care, în opinia ei, ar fi subminat destul de devreme imaginea evreilor ca victime ale sistemului comunist. Căutând să ancoreze toate aceste interogații într-un domeniu mai riguros de cercetare, Kriegel a fondat revista de studii iudaice Pardès (1985), extrem de favorabilă investigației multidisciplinare.

În cazul regretatei Annie Kriegel, proximitatea temporală față de subiectul istoric n-a generat nicio distorsiune a faptelor. Nimeni nu-i poate nega astăzi simțul istoriei, sesizabil nu doar din textul autobiografic la care făceam trimitere, ci și din opera științifică. Și-a justificat adeziunea timpurie la comunism prin ceea ce privea a fi o responsabilitate onorabilă în datele vremii. Angajamentul său comunist i-a oferit, până la urmă, o extraordinară sursă de cercetare și o conștiință rotundă a discrepanțelor dintre linia oficială a partidului și realitatea pe care propria documentare a scos-o la iveală.

Parcurgându-i autobiografia, nu putem decât să admirăm la această istorică de clasă maniera în care a evitat capcanele revizionismului, tipică, de altfel, celor care au avut relații „traumatice” cu organizațiile de care au ajuns mai apoi să se dezică abrupt. Nu întâmplător o plasa Eric Hobsbawm în aceeași categorie cu Alain Besançon, François Furet sau chiar Emmanuel Le Roy Ladurie, adică „eminenți istorici anticomuniști care fuseseră în trecut tineri activiști ai partidului comunist”...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG