Marius Stan

Imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial au fost scrise numeroase cărți despre ororile lagărelor de concentrare naziste. Portrete intense ale abuzurilor sadice împotriva deținuților au fost introduse astfel unor publicuri vădit sceptice. În realitate, prea puțini au crezut că natura umană se poate scufunda într-atât de tare. Era dificil de înțeles cum anume au ajuns să fie anihilate milioane de femei, copii și bătrâni; sau, în cazul celor care totuși au scăpat de gazare, cum anume au fost puși să muncească lipsiți de condiții minime de supraviețuire. Când acești „norocoși” erau complet epuizați, se alăturau și ei celor dragi, îngroșând sinistrul fum al crematoriilor. Extrem de puțini au supraviețuit infernului totalitar pe pământ. Printre ei, psihiatrul austriac Viktor Frankl (n. 1905–d. 2 septembrie 1997).

Frankl merită menționat și ca singurul supraviețuitor al Holocaustului care ne-a lăsat mărturii despre psihodinamicile deținuților și unele mai introspective, despre viața spirituală și psihologică în timpul groaznicilor ani ai propriei încarcerări (Omul în căutarea sensului vieții). Născut pe 26 martie 1905 la Viena, Frankl studiase medicina și obținuse un doctorat în 1931, dublat mai târziu de un altul, în filosofie, în 1948. Sub regimul nazist a continuat să trăiască în capitala austriacă pentru a-și proteja părinții, lăsând totodată să-i expire o viză de emigrare în Statele Unite. Povestea acestei decizii este ilustrativă pentru atitudinea lui față de viață, în general, pentru solidaritatea cu părinții, pentru altruismul său, pentru ezitările sale și pentru sine, pentru atitudinea religioasă și respectul față de tradiție.

Deoarece era evreu, a trebuit să-și închidă cabinetul de consultanță privată în 1939 și să preia poziția (oferită) de șef al secției neurologice de la Spitalul vienez Rothschild, unde, în perioada 1939–1942, s-a ocupat de programul de eutanasieri, lucrând cu pacienți care eșuaseră în tentative de suicid, inclusiv cei pe care îi abandonaseră alți doctori. Tot în această perioadă, soția lui Viktor pierdea prima sarcină. Între 1942 și 1945, Viktor Frankl avea să supraviețuiască mai multor lagăre de concentrare, dar să-și piardă părinții, fratele și soția. După război, în pofida acestei devastatoare suferințe, a rămas o persoană favorabilă reconcilierii și a detestat noțiunea de vinovăție colectivă, atrăgând deopotrivă laude și critici. Comportamentul său atipic i-a bulversat pe mulți oameni și la fel de mulți n-au reușit să-i înțeleagă decizia de a rămâne în Viena postbelică. Adevărul este că Frankl i-ar fi ajutat pe toți, inclusiv pe dușmani, dacă ar fi fost pacienții lui... așa înțelegea el umanitatea.

Cea mai cunoscută carte a sa, tradusă în câteva zeci de limbi, Omul în căutarea sensului vieții, ar putea fi situată pe același palier al secolului XX cu Arta de a iubi a lui Erich Fromm sau Profetul lui Kahlil Gibran. Acest volum a făcut logoterapia și pe Frankl însuși faimoși în întreaga lume. Respingând reducționismul adlerian și freudian, Viktor Frankl a insistat (nu tocmai fără justificare) că psihanaliștii nu aveau niciun drept de a-și forța pacienții să accepte o explicație a etiologiei ascunse a bolii lor mintale, fie ea sexuală sau socială în natură, care este, de fapt, proiectată asupra lor de către analist.

Într-adevăr, principala teză a logoterapiei este că analistul se află acolo pentru a-și ajuta pacienții să-și confrunte propriile frici și fobii. În realitate, pacienții trebuie să se vindece depășindu-și inhibițiile. Cea mai importantă dintre acestea este teama de moarte. De aceea, drumul către sănătatea psihică sau echilibrul mintal este dat de confruntarea cu propria mortalitate. Analistul devine un partener într-un dialog despre sensul morții cuiva pentru sine. Dezvoltând această așa-zisă „a treia cale” a psihanalizei, Viktor Frankl s-a bazat puternic pe fenomenologia existențialistă a lui Martin Heidegger din Ființă și timp, în care noțiunea de existență către moarte sau ființare întru moarte (Sein zum Tode) este mai mult sau mai puțin determinantul metafizic al tipului de ființă care sunt oamenii.

Această noțiune terapeutică determinată filosofic a avut un mare succes la umaniști de toate culorile, în special pentru că Viktor Frankl era un supraviețuitor de Auschwitz care își prezenta logoterapia ca pe o strategie a supraviețuirii. Experiența personală în lagărele de concentrare, descrisă atât de emoționant în Omul în căutarea sensului vieții, a fost la fel de mult o sursă a succesului precum teoria dezvoltată în ea.

După război, Frankl a devenit un fel de ambasador al psihoterapiei, ținând prelegeri în peste două sute de universități și alte locuri publice. La rigoare, viața și opera sa au fost dedicate depășirii reducționismului în psihologie, psihoterapie și medicină. L-a preocupat tema sensului/înțelesului, pe care a introdus-o în psihoterapie și logoterapie. Tot el a dezvoltat tehnica „intenției paradoxale” pentru a trata comportamentul compulsiv și anxietatea anticipatorie.

Anii postbelici aveau să fie extrem de creativi pentru Frankl, care a publicat numeroase cărți și articole. Tot în această perioadă și-a cunoscut a doua soție, Eleonore Schwindt, asistentă medicală la policlinica neurologică unde lucra (și cu ea a avut și o fiică). Începând cu 1957, a primit mai multe invitații în Statele Unite, angajându-se în turnee de prelegeri la Harvard, Princeton, Northwestern, Chicago, ș.a.m.d. Frankl a fost și unul din pionierii aplicării psihologiei medicale și psihoterapiei în spitale. S-a axat neobosit asupra furnizării unei asistențe practice spre a contracara într-un fel tendința nihilistă pe care a văzut-o penetrând cultura occidentală a secolului XX. Morala este că expresiile absurdului și disperării, atât de familiare celor care au traversat și supraviețuit veacului trecut, nu au fost doar experiențe individuale povestite în cadrul sesiunilor de consiliere sau terapeutice. Ele au reflectat consecințele unor evenimente sociale, economice, politice și tehnologice mari.

Pe parcursul Războiului Rece, și mai ales după Criza rachetelor cubaneze din octombrie 1962, politica de destindere—détente, adică cel mai ambiguu termen din vocabularul acelor timpuri, cum spunea Pierre Hassner—a fost provocată și în final declanșată de disidența crescândă din cadrul lagărului est-european, precum și de interiorizarea chestiunii drepturilor omului.

Pentru Moscova, la détente (relaxarea) era de imaginat doar în bipolaritate. Această destindere trebuia să fie „versiunea pozitivă” a Războiului Rece. Ceea ce merită amintit și dezvoltat aici este tocmai distincția dintre détente și coexistență pașnică. Al doilea concept este unul de extracție marxist-leninistă. Este la fel de vechi precum Revoluția bolșevică și a fost îmbrățișat, deși în grade diferite, de către mai toți succesorii lui Lenin: Stalin, Hrușciov, Brejnev. Merită, așadar, să arătăm rezistența unei idei care i-a supraviețuit chiar și lui Koba. Un moment grăitor s-a petrecut, de altfel, chiar în martie 1953, la funeraliile lui Stalin, atunci când Gheorghi Malenkov reafirma principiul leninist al prelungii coexistențe pașnice dintre cele două „lagăre”. Așa cum spunea un autor, esența coexistenței pașnice este chiar natura ei revoluționară și agresivă, angajamentul ei de partea victoriei finale prin orice mijloace dictate de circumstanțe.

Din punctul de vedere al Kremlinului, „coexistența pașnică” era adevărata doctrină pentru că ea corespundea unei teorii generale, unei viziuni globale a relațiilor internaționale dintre statele capitaliste și cele socialiste. Aici, ca în atâtea alte cazuri, dogma lua fața realității. Premisele coexistenței își aveau rădăcinile în leninism. Această stare de fapt a devenit la un moment dat măr al discordiei între Mao și Nikita Hrușciov. Declarația românească din 1964 susținea mai degrabă viziunea sovietică și nu afirmațiile belicoase ale lui Mao despre imperialismul american ca „tigru de hârtie”.

Avem apoi de-a face cu formularea teoriei „celor două lagăre”, conform căreia lumea este ireductibil și ireversibil divizată, iar reconcilierea dintre capitalism și socialism este în mod esențial incompatibilă cu principiile filosofice ale materialismului dialectic. Prin urmare, doctrina „coexistenței pașnice” apare ca o luptă permanentă împotriva imperialismului și o strategie politică de lungă durată prin care se urmărește triumful marxism-leninismului pretutindeni. În ochii multor teoreticieni sovietici, era importantă distincția dintre formele „pure” și „impure” de coexistență.

Pe de altă parte, această détente sau relaxare presupune o „stare de spirit” care nu exclude negocierile, moderația și chiar cooperarea într-un număr de domenii politice, economice și militare. În realitate, relaxarea a fost larg privită ca „sfârșitul Războiului Rece sau, cel puțin, ca o fază substanțial temperată a lui” (Charles Gati). Opusă tensiunilor care au prevalat între Est și Vest la apogeul anilor Războiului Rece, 1947–1962, relaxarea viza reducerea tensiunilor prin dialog. Dacă acea „coexistență pașnică” era o strategie, relaxarea era o tactică. Ca rezultat pozitiv al Războiului Rece, relaxarea nu avea nimic de-a face cu pacea. Era o stare de nonbeligeranță sau de „pace forțată”, derivată din încleștarea nucleară dintre cele două superputeri. Ambiguitatea structurală a coexistenței pașnice și ambiguitatea fundamentală a relațiilor diplomatice ale Uniunii Sovietice cu Occidentul trebuie analizate atent mai ales după 1969.

Diplomația marxist-leninistă s-a bazat la rându-i pe principiul luptei de clasă, doar că la scară globală. Este parte din motivul pentru care „internaționalismul proletar” și „solidaritatea internaționalistă, fraternă și voluntară” au reprezentat principala preocupare de viziune externă a fiecărui stat socialist. Concepută ca o formă particulară a luptei de clasă, coexistența pașnică servea mesianismul și scopurile globale ale Uniunii Sovietice. Principiul coexistenței pașnice a fost menționat în mod expres în programul PCUS și în Constituția lui Brejnev din 1977 (articolul 28).

Permanența factorului ideologic nu trebuie subestimată atunci când vine vorba de comportamentul extern al liderilor sovietici. În acest sens, este suficient să cităm din discursul lui Leonid Brejnev la al XXV-lea Congres al PCUS din februarie–martie 1976: „Relaxarea nu trebuie și nu poate aboli sau modifica principiul luptei de clasă... Una din premisele relaxării este stricta observare a principiului non-intervenției în afacerile interne ale altor state și respectarea independenței și suveranității lor. Nu ascundem faptul că vedem în relaxare calea către crearea unor condiții mai favorabile pentru dezvoltarea pașnică a regimurilor comuniste și socialiste”.