Marius Stan

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, aproximativ două milioane de evrei au fost uciși în trei lagăre de exterminare concepute ca parte din Operațiunea Reinhard: Belzec, Sobibor și Treblinka. Aceste adevărate „fabrici ale morții” ocupă un loc proeminent și, într-adevăr, sinistru în istoria Holocaustului. Deși inițial concepute pentru asasinarea în masă a evreilor polonezi, viteza și „eficiența” Reinhard au făcut ca și alte grupuri de evrei din Europa să aibă aceeași soartă.

Atunci când Germania a atacat Uniunea Sovietică și a început execuțiile în masă împotriva populației evreiești din teritoriile ocupate, ofițerii naziști de rang înalt au decis să-i extermine și pe evreii polonezi. Până în toamna anului 1941, nu mai încăpea nicio îndoială că aceștia vor fi omorâți, iar singurele dubii care mai planau vizau metodele și data exactă. În vara anului 1941, după ce asistase la o execuție în masă, Heinrich Himmler a emis un ordin care explora metode alternative de ucidere. Liderul SS și șef al poliției districtului Lublin, Odilo Globočnik (1904–1945) a excelat la acest capitol. Pe la jumătatea lunii octombrie a aceluiași an, Globočnik a convenit cu Himmler construcția unui lagăr de exterminare și, câteva zile mai târziu, Cancelaria Führer-ului a transferat primii oameni pentru așa-zisa Operațiune T4: în fapt, uciderea prin gazare (eutanasierea) a zeci de mii de pacienți din instituțiile medicale ale districtului Lublin. Până la sfârșitul războiului, peste 230.000 de persoane cu dizabilități fizice și mintale au pierit în acest malaxor al exterminării seriale.

Hitler anunțase oprirea programului de eutanasieri în august 1941, însă mare parte din cei care au pus în practică funestele masacre au fost transferați pentru înființarea lagărelor de exterminare ale Operațiunii Reinhard. În același timp, bestia numită Globočnik s-a ocupat de lagărul de la Trawniki, unde prizonieri de război, în special cei sovietici, au fost instruiți ca gardieni, creându-se astfel un bazin de recrutare din care vor fi selectați „dulăii” lagărelor de concentrare.

Belzec a fost inaugurat primul, în primăvara anului 1942. În doar câteva săptămâni, cu un personal redus și folosind gaze de evacuare, au fost uciși 70.000 de evrei. În pofida unor reculuri, Belzec a fost considerat de către naziști un succes. O parte din conducerea lagărului a fost apoi transferată la Sobibor și Treblinka pentru a ajuta la crearea celorlalte lagăre de exterminare. Până în iunie 1942, toate cele trei stabilimente erau operaționale.

La sfârșitul anului 1943, misiunea fusese îndeplinită și, după o incinerare totală a cadavrelor, lagărele au fost distruse. Doar Auschwitz-Birkenau a mai rămas în picioare spre a satisface necesitățile mașinăriei hitleriste a morții. Abia în anii 1960 au fost trași la răspundere și cei care se ocupaseră de acțiune. Caracterul secret a fost principala trăsătură a operațiunii. Ordinele privind Reinhard fuseseră date de Himmler direct lui Globočnik în 1941, după cum ordine verbale similare fuseseră trasate și acelor grupări paramilitare (Einsatzgruppen) expediate în Uniunea Sovietică pentru a omorî evrei capturați în spatele liniei frontului.

Motivele pentru aceste omoruri au fost profund ideologice. Ideea fanatică a lui Himmler de a remodela Europa de-a lungul unor aliniamente rasiale necesita eliminarea tuturor evreilor. Se spera ca în acest proces să fie obținute și anumite beneficii materiale și proprietăți. Există astăzi numeroase mărturii ale cruzimii, torturilor și tragicei ironii a experienței de lagăr. Detaliile macabre ale unor asemenea episoade au fost făcute cunoscute, inclusiv printr-o serie de documentare care descriu dezumanizarea în rândurile victimelor și agresorilor deopotrivă.

Fuga era și ea cvasi-imposibilă și depindea nu doar de conștiința iminentei morți, ci și de abilitatea de a găsi un sălaș la populația locală. Neimplicarea și, uneori, ostilitatea fățișă a populației poloneze, ba chiar a underground-ului polonez, a însemnat că șansele de a afla un astfel de refugiu erau minuscule. Chiar și așa, un număr de evadați de la Treblinka au reușit să-și găsească drumul către casă doar pentru a fi arestați mai târziu în ghetouri. La Sobibor, securitatea era mai riguroasă și doar o mână de oameni au supraviețuit.

Revoltele de la Treblinka din august 1943 și de la Sobibor, două luni mai târziu, vorbesc despre un anumit optimism al disperării dublat de eșec total. Au existat doar câteva sute de prizonieri care au reușit să scape vastei rețele de forțe germane mobilizate să-i recaptureze; valoarea simbolică a acestor momente de răzvrătire constă într-un fel de tribut adus celor care n-au supraviețuit. În 1946, noul guvern polonez a decis să transforme lagărele în locuri naționale ale memorie. Pentru generațiile viitoare, ele au rămas un simbol al brutalității și dezumanizării ca esență a Germaniei naziste, dar, și mai important, un avertisment pentru toate popoarele cu privire la pericolele mortale ale rasismului și urii...

Estonianul Arvo Pärt împlinește astăzi 85 de ani și rămâne unul din cei mai influenți compozitori contemporani (o etichetă contestată de unii, în virtutea subiectivismului gusturilor muzicale, însă indiferentă celui vizat, căruia nu i-a păsat vreodată, cu adevărat, de intelectualismul muzical). Publicul său este unul internațional și variat, înregistrările fiindu-i utilizate frecvent inclusiv în televiziune și film (Fahrenheit 9/11 sau There Will Be Blood). Capacitatea lui Pärt de a transcende genurile este confirmată de o seamă întreagă de muzicieni, de la Radiohead și Nick Cave, la Björk și chiar Rufus Wainwright, care îl citează cu toții printre preferințe și chiar surse de inspirație.

Însă Pärt nu vine de nicăieri iar drumul lui către faimă a fost dureros și, am spune, cu adevărat specific secolului XX. A fost o victimă a cenzurii în timpul ocupației sovietice a țărilor baltice, forțat în exil (mai întâi în Austria, apoi Germania) și călit spiritual în bătăliile pentru autonomie artistică. Fără a cunoaște minime detalii biografice nici nu putem spera să avem acces la universul mental al lui Arvo Pärt, la natura lui meditativă și lunga, uneori anevoioasa lui căutare a unui sens.

Cert este că, în context sovietic, mijloacele muzicale erau și cel mai adecvat mijloc de transmitere a sentimentelor religioase, înclinația de-o viață a compozitorului eston. Căutarea spirituală devenise destul de urgentă într-o societate în care ateismul înrădăcinat în materialismul dialectic era doctrină oficială și în care cetățenii au fost văduviți, vreme de decenii, de un anumit confort religios. În acest sens, n-a fost nicio surpriză faptul că numeroși compozitori sovietici, mai ales cei născuți în anii ’30 ai veacului trecut (toți acei „nonconformiști” și „avangardiști”), au denunțat, implicit sau explicit, materialismul dialectic și s-au angajat cu arme și bagaje într-o călătorie destinată descoperirii adevăratelor valori spirituale. Și Arvo Pärt s-a numărat printre ei. Nu putem, desigur, ignora nici fascinația pe care a exercitat-o asupra lor un subiect tabu precum religia.

Refugierea unora ca Arvo Pärt, Sofia Gubaidulina (88 de ani) sau Nikolai Karetnikov (1930–1994) în conținutul muzical religios a fost parte dintr-o tendință mai largă în societatea sovietică, mai ales în rândurile intelighenției, care își pierduse de multă vreme încrederea în viabilitatea sistemului comunist. Pe de altă parte, muzica a jucat mereu un rol major într-o societate care trecuse prin ororile războiului, epurări și gulag, în care artiștii și publicul lor au suferit împreună sub tiranie. Dintre compozitorii sovietici proeminenți, Dmitri Șostakovici, în special, era privit ca un „cronicar” al acelor timpuri. Din acest punct de vedere, Șostakovici a fost un fel de pimen, un „păstor” pe urmele căruia doreau toți ceilalți să calce.

Numai că operele produse de toți acești „asceți” muzicali nu erau nici pe departe ascetice în stil sau limbaj, pentru că mare parte a compozitorilor generației preferau idiomul compozițional polistilistic spre a-și exprima credința în puteri aflate mult deasupra demiurgilor pământești ai comunismului. În Uniunea Sovietică, polistilismul a apărut ca un rezultat al celei „de-a doua avangarde” și aici, în această categorie, l-am putea plasa inclusiv pe Arvo Pärt. Dat fiind contextul sovietic, polistilismul s-a dovedit a fi până la urmă un vehicul adecvat pentru exprimarea sentimentelor religioase prin mijloace muzicale.

Genul „Credo” la care a excelat și Pärt este prin definiție un manifest, o declarație de credință în Dumnezeu care poartă cu sine o excepțională greutate morală și spirituală. În 1968, Credo-ul lui Arvo Pärt a provocat multă agitație în viața culturală sovietică, deși nu din pricina tehnicilor avangardiste, care deveniseră deja o „pălărie veche”, ci din cauza evidentelor conotații religioase. Dacă îndepărtarea de estetica realist-socialistă oficială mai putea fi tolerată, conținutul religios manifest nu. Opera lui a fost interzisă.

În timp, Arvo Pärt a abandonat tot ce însemna avangardă și a dezvoltat pe la mijlocul anilor 1970 un stil minimalist numit tintinnabuli. Din perspectiva prezentului însă, Credo rămâne ca un fel de testament al acelei crize creative și spirituale a compozitorului. În pofida abundenței tehnicilor de avangardă, cuplate cu o manieră generală constructivistă, această operă a sa dezvăluie la cel mai profund nivel insatisfacția lui Pärt față de muzica atonală și anticipează evoluția lui de la un constructivism serial la unul minimalist, observabil mai ales în operele tintinnabuli.

Muzica lui Arvo Pärt acceptă tăcerea și moartea, reafirmând astfel adevărul fundamental al vieții: fragilitatea și frumusețea ei sacră. În acest scop, el folosește cele mai simple mijloace (o notă singulară, o triadă, cuvinte) pentru a crea o muzică intensă și vibrantă care părăsește această lume doar pentru a ne ispiti cu o pace interioară, urmată de o exaltare interioară. Să-l ascultăm...