Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Jaroslav Seifert (1901–1986) și-a făcut debutul literar în 1921, la abia patru ani de la prima publicare a Cântecului de dragoste al lui J. Alfred Prufrock și cu un an înaintea Tărâmului pustiit, ambele de T. S. Eliot. Franz Kafka era încă în viață și trăia la Praga. În același an, un alt scriitor ceh, Karel Čapek, își scria piesa R.U.R., care avea să dea lumii un pe atunci ciudat termen de „robot”.

Noua generație de scriitori includea poeți precum Vítězslav Nezval (fondatorul suprarealismului cehoslovac), František Halas (poet trecut prin rezistența antifascistă), Jiří Wolker (unul din membrii fondatori ai Partidului Comunist din Cehoslovacia, chiar în 1921), Konstantin Biebl (comunist și el, sinucis), Josef Hora (poet comunist declarat post-mortem „artist național”), Vladimír Holan (nominalizat pentru Nobel în 1960), Stanislav Kostka Neumann (un alt co-fondator al KSČ-ului) și câți alții. Nicio altă generație n-a avut un impact mai mare asupra evoluției literaturii cehe decât cea apărută la scurt timp după Primul Război Mondial.

Jaroslav Seifert a făcut parte din această generație. Născut pe 23 septembrie 1901 într-o sărmană familie de muncitori din Žižkov, o suburbie a Pragăi, și-a început cariera ca jurnalist și a debutat pe scena literară ca poet proletar. Arta proletară, care se manifesta cel mai pregnant prin poezie, a jucat un rol important în viața culturală cehă de la începutul anilor 1920. Ea trebuia să exprime aspirațiile politice și sociale ale clasei muncitoare, dar și o pregătire în vederea revoluției. La acea vreme, Seifert s-a alăturat Partidului Comunist din Cehoslovacia nu din considerente ideologice, ci din pricina propriilor experiențe vitrege, propriilor visuri și idealuri (aceleași care mai târziu aveau să se dovedească incompatibile cu poziția rigidă și ultradogmatică a partidului).

Trebuie spus că a existat o formă de interdependență între poet și curentul literar căruia i-a aparținut. Pe de-o parte, Seifert a dat formă esenței poetismului; pe de alta, curentul a lăsat o indelebilă urmă asupra evoluției ulterioare ca artist. Prietenia cu poeți precum Nezval, Biebl, Hora și mai ales Karel Teige, cu care a și călătorit în Franța și Italia în 1924, l-a ajutat să-și contureze profilul poetic. A fost până la urmă Karel Teige cel care definise poetismul drept „arta de a trăi și a te bucura”.

După 1945, Seifert a salutat eliberarea și nici n-ar fi putut fi altfel. Motivele patriotice prevalează în această etapă a operei sale. În același timp, Seifert a scris câteva poeme despre Insurecția din Praga din mai 1945, reîntoarcerea ca președinte a lui Edvard Beneš sau sacrificiul Armatei Roșii. Ne putem întreba, era el oare ferit de orice urmă de îndoială? Exista în el vreo umbră de îngrijorare că eliberarea se va transforma într-o altă perioadă de coșmar național? Altfel spus, era țara lui în afara oricărui pericol? Sunt întrebări cu răspuns dificil, dar inevitabil pentru oricine dorește să producă o evaluare onestă a operei paradoxale a lui Seifert.

În perioada care a urmat războiului, pasiunea lui Seifert pentru reînvierea tradiției culturale naționale n-a trecut neobservată criticilor oficiali. A fost atacat pentru că s-ar „scufunda” din ce în ce mai adânc în subiectivism și pentru c-ar avea o atitudine apolitică: un eufemism, desigur, prin care i se atrăgea atenția că eșuase în a se conforma principiilor realismului socialist promovate de partid. Ciocnirea dintre Jaroslav Seifert și Partid s-a produs în timpul scurtei liberalizări care începuse în Cehoslovacia la mijlocul anilor 1950. La Al Doilea Congres al Uniunii Scriitorilor Cehoslovaci din 1956, Seifert chiar a dat voce protestului său împotriva practicilor staliniste în literatură și artă. A făcut un apel la scriitori să devină „conștiința națiunii”, un concept aflat în contradicție evidentă cu sloganul comunist al scriitorilor ca „ingineri ai sufletului uman”.

Jaroslav Seifert n-a publicat prea mult în următorii zece ani, însă tăcerea lui devenise mai degrabă „ostensibilă”. A surprins pe toată lumea printr-un neobișnuită erupție de energie creatoare atunci când a publicat trei volume, Concert pe insulă, în 1965, Cometa lui Halley și un al treilea volum, din care făcea parte și Elegia din Marienbad, în 1967. Un triptic ce poate fi considerat, atât tematic, cât și artistic, sinteza lungului drum al poetului către maturitatea târzie. Cert este că evenimentele de la sfârșitul anilor 1960 au redeșteptat nervul social și politic al lui Seifert. În 1968, tot el a condamnat deschis invazia Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia. Pe parcursul următorului deceniu, peste o sută de scriitori au fost interziși și aproape tot atât de mulți au ales calea exilului. Împreună cu Jan Patočka, Václav Havel, Ivan Klíma, Pavel Kohout și alții, Jaroslav Seifert avea să paveze calea acelui manifest al drepturilor omului care a fost Carta 77. Tot el a fost și unul din primii semnatari.

În 1984, decernarea Premiului Nobel pentru Literatură lui Jaroslav Seifert i-a uimit pe mulți, care nu-l priveau pe ceh ca pe un poet semnificativ, iar autoritățile cehoslovace n-au avut niciun interes în a încerca să remedieze situația. Din contră, în pofida declarațiilor oficiale care îl asumau pe Seifert ca pe un nume universal respectat și publicat, reprezentanții oficiali cehoslovaci împărtășeau, de fapt, opiniile simpliste ale jurnaliștilor străini: anume că, încă o dată, Academia suedeză alesese să onoreze un disident și nu un poet în adevăratul sens al cuvântului. În viziunea tuturor acestora, cel mai important text purtând semnătura lui Jaroslav Seifert rămânea Carta 77.

Evident, ar fi complet fals să spunem că Seifert nu fusese tradus sau suficient de cunoscut la momentul acordării Nobelului. Autoritatea de care s-a bucurat în afara granițelor literaturii s-a bazat în special pe calitatea integrității operei sale literare, iar intervențiile lui în viața publică, în rarele ocazii pe care le-a ales, au avut de-a face cu poezia, misiunea ei în viață, drepturile și responsabilitățile poetului. Cititorii cehi nu au vreun dubiu în acest sens. Pentru ei, Jaroslav Seifert a rămas unul din cei mai populari și citiți poeți ai secolului XX și, măcar la prima vedere, printre cei mai accesibili...

Președintele bielorus Alexandr Lukașenka își confirmă pe zi ce trece reputația de ultim dictator al Europei. Alegerea sa la președinție în vara anului 1994 rămâne primul și ultimul moment electoral democratic din acea țară, în vreme ce, prin referendumul măsluit din 2004, personajul și-a „confecționat” dreptul de a fi președintele Belarusului pe viață.

La începutul anilor 1990, atunci când proaspăt independentele foste țări comuniste de la vest de Belarus și-au exprimat dorința de a se realătura Europei după decenii de stagnare în spatele Cortinei de Fier, elita națională bielorusă a avut de dus o luptă mult mai importantă pentru a se rupe de Uniunea Sovietică. În pofida unor eforturi și sacrificii oneste, ele au eșuat. Cu o Rusie care domină întreaga regiune post-sovietică (cu excepția țărilor baltice), Lukașenka a folosit această „zonă gri” creată după prăbușirea URSS pentru a-și plasa țara într-un fel de capsulă temporală, din care n-a mai ieșit până în zilele noastre.

După alegerea sa, în 1994, Alexandr Lukașenka și-a consolidat puterea profitând de neîmplinitele așteptări la o viață mai bună ale bielorusului de rând. A ajuns la putere într-un moment în care deziluzia legată de absența unor beneficii imediate ale independenței generase un val de nostalgie pentru relativa stabilitate a Uniunii Sovietice. În mai 1995, Lukașenka organiza și un referendum în favoarea reinstituirii unor simboluri (steag și stemă) naționale ale Belarusului sovietic. Un an mai târziu, în 1996, același președinte schimba constituția printr-un al doilea referendum și dizolva parlamentul legitim ales, înlocuindu-l printr-un grup de loialiști. Făcând toate acestea, Lukașenka a eradicat practic separația puterilor care stă la baza guvernării democratice și a început să construiască sistemul cvasi-totalitar care există astăzi.

Președintele contestat al Belarusului deține o putere aproape absolută asupra țării, în special prin structura verticală de influență politică și personală pe care a creat-o. El se plasează, evident, deasupra acestei mizanscene, controlând ramurile executivă, legislativă și judiciară ale guvernării. Numește și destituie discreționar miniștri ai guvernului central, dar și administratori mai mărunți din eșaloanele inferioare. Parlamentul îi este loial, obedient și lipsit de orice putere: administrația prezidențială pregătește legislația, care apoi este aprobată în forul legislativ marionetă. În foarte multe situații, Alexandr Lukașenka emite decrete și ordine care au putere de lege. Tot el numește sau înlătură aproape fiecare judecător din țară, de la Curtea Supremă la Curtea Constituțională și la alte curți regionale, precum și judecători militari.

În 1999, an tragic pentru democrația bielorusă, regimul autoritar Lukașenka a depășit orice limită a moralității politice atunci când s-a descotorosit fără urmă de Ghenadi Karpenko, liderul de necontestat al opoziției, dar și de figuri precum Iuri Zaharenko, fost ministru de Interne, Viktor Gonciar, fost președinte al CEC-ului, și Anatoli Krassovski, om de afaceri pro-democrat. Vina lor? Îndrăzniseră să-i conteste lui Lukașenko supremația și modelul politic. Asasinarea (urmată de dispariția lor) semnala faptul că regimul trecuse la eliminarea fizică a adversarilor politici.

Scriitorul Leo Butnaru despre trecutul sovietic și viitorul necunoscut al Republicii Moldova
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:37:22 0:00

Ultima etapă a coagulării Belarusului într-un stat totalitar a început după alegerile prezidențiale din 2001, atunci când Alexandr Lukașenka, asigurându-și încă 5 ani la putere, a pus bazele extensiei nelimitate a președinției sale. Ceea ce fusese autoritar în natură a devenit totalitar, iar Belarusul de azi prezintă toate elementele unui astfel de stat: în primul rând, un conducător obsedat de controlul tuturor aspectelor vieții naționale, dar și absența separației puterilor, monopolul asupra mass media, cenzura strictă și o deșănțată propagandă închinată „avantajelor” actualului sistem. Este prezentă, de asemenea, o atitudine selectivă față de istorie, iar reperele pro-democratice sunt înlăturate din narațiunile oficiale. Există, desigur, și vânători de vrăjitoare, interne sau externe, servicii de securitate represive care nu se dezic de la intimidări de masă și teroare, precum și negarea existenței oricărei opoziții legitime.

Cântece împotriva bastoanelor: Ce cântă protestatarii în Belarus
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:03:01 0:00

Belarusului îi lipsește ceea ce se cheamă o ideologie coerentă, dar are un program de guvernare menit să inducă în populație ceva ce seamănă cu o dogmă de stat, contribuind la controlul total al lui Lukașenka asupra societății. A fost introdusă categoria „lucrătorului politic”, iar angajații statului trebuie să suporte cu toții un curs despre fundamentele ideologice ale statului bielorus. Aceste „învățături” nu sunt nimic altceva decât compilații de fraze, simboluri și sloganuri din epoca sovietică, de cele mai multe ori ignorante și iraționale. Pentru regimul lui Alexandr Lukașenka este irelevant faptul că nu există un sistem de valori care ar putea fi numit ideologie.

Singurul element specific regimurilor totalitare care lipsește este partidul unic de masă. Lukașenka, cel care s-a declarat succesorul fostei conduceri sovietice, pare să fi descoperit că nici nu-i trebuie unul. El este perfect mulțumit să aplice metodele vechiului Partid Comunist, fără a crea însă o structură similară. Dintr-un anumit punct de vedere, acest model este și mai eficient pentru că nu necesită nicio procedură formală de luare a deciziilor. Așa se face că o singură persoană, alături de grupul ei de sicofanți, exercită întreaga putere asupra țării și decide totul.

Ceea ce pare să-i fi scăpat însă din vedere lui Alexandr Lukașenka în tot acest timp este fenomenul de „contagiune”: accederea Poloniei, Letoniei și Lituaniei în Uniunea Europeană a fost prima care a generat o transformare în atitudinea bielorușilor față de Europa. O schimbare remarcabilă dacă ne gândim la absența informației obiective din Belarus și la abundența informației negative despre problemele pe care, pasămite, le-ar fi avut noii membri după aderare. Acest crescând sentiment pro-european a măcinat în timp și susținerea pentru Lukașenka—despre care se știe că nu are pe agendă nicio „cale europeană”, ba chiar este ostil valorilor occidentale—și s-a rostogolit până în zilele noastre, ajungând să ia forma unei adevărate mișcări pro-democratice bieloruse, care se exprimă în stradă prin masive și dezinhibate proteste...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG