Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Sorry! No content for 21 septembrie. See content from before

vineri 18 septembrie 2020

Președintele bielorus Alexandr Lukașenka își confirmă pe zi ce trece reputația de ultim dictator al Europei. Alegerea sa la președinție în vara anului 1994 rămâne primul și ultimul moment electoral democratic din acea țară, în vreme ce, prin referendumul măsluit din 2004, personajul și-a „confecționat” dreptul de a fi președintele Belarusului pe viață.

La începutul anilor 1990, atunci când proaspăt independentele foste țări comuniste de la vest de Belarus și-au exprimat dorința de a se realătura Europei după decenii de stagnare în spatele Cortinei de Fier, elita națională bielorusă a avut de dus o luptă mult mai importantă pentru a se rupe de Uniunea Sovietică. În pofida unor eforturi și sacrificii oneste, ele au eșuat. Cu o Rusie care domină întreaga regiune post-sovietică (cu excepția țărilor baltice), Lukașenka a folosit această „zonă gri” creată după prăbușirea URSS pentru a-și plasa țara într-un fel de capsulă temporală, din care n-a mai ieșit până în zilele noastre.

După alegerea sa, în 1994, Alexandr Lukașenka și-a consolidat puterea profitând de neîmplinitele așteptări la o viață mai bună ale bielorusului de rând. A ajuns la putere într-un moment în care deziluzia legată de absența unor beneficii imediate ale independenței generase un val de nostalgie pentru relativa stabilitate a Uniunii Sovietice. În mai 1995, Lukașenka organiza și un referendum în favoarea reinstituirii unor simboluri (steag și stemă) naționale ale Belarusului sovietic. Un an mai târziu, în 1996, același președinte schimba constituția printr-un al doilea referendum și dizolva parlamentul legitim ales, înlocuindu-l printr-un grup de loialiști. Făcând toate acestea, Lukașenka a eradicat practic separația puterilor care stă la baza guvernării democratice și a început să construiască sistemul cvasi-totalitar care există astăzi.

Președintele contestat al Belarusului deține o putere aproape absolută asupra țării, în special prin structura verticală de influență politică și personală pe care a creat-o. El se plasează, evident, deasupra acestei mizanscene, controlând ramurile executivă, legislativă și judiciară ale guvernării. Numește și destituie discreționar miniștri ai guvernului central, dar și administratori mai mărunți din eșaloanele inferioare. Parlamentul îi este loial, obedient și lipsit de orice putere: administrația prezidențială pregătește legislația, care apoi este aprobată în forul legislativ marionetă. În foarte multe situații, Alexandr Lukașenka emite decrete și ordine care au putere de lege. Tot el numește sau înlătură aproape fiecare judecător din țară, de la Curtea Supremă la Curtea Constituțională și la alte curți regionale, precum și judecători militari.

În 1999, an tragic pentru democrația bielorusă, regimul autoritar Lukașenka a depășit orice limită a moralității politice atunci când s-a descotorosit fără urmă de Ghenadi Karpenko, liderul de necontestat al opoziției, dar și de figuri precum Iuri Zaharenko, fost ministru de Interne, Viktor Gonciar, fost președinte al CEC-ului, și Anatoli Krassovski, om de afaceri pro-democrat. Vina lor? Îndrăzniseră să-i conteste lui Lukașenko supremația și modelul politic. Asasinarea (urmată de dispariția lor) semnala faptul că regimul trecuse la eliminarea fizică a adversarilor politici.

Scriitorul Leo Butnaru despre trecutul sovietic și viitorul necunoscut al Republicii Moldova
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:37:22 0:00

Ultima etapă a coagulării Belarusului într-un stat totalitar a început după alegerile prezidențiale din 2001, atunci când Alexandr Lukașenka, asigurându-și încă 5 ani la putere, a pus bazele extensiei nelimitate a președinției sale. Ceea ce fusese autoritar în natură a devenit totalitar, iar Belarusul de azi prezintă toate elementele unui astfel de stat: în primul rând, un conducător obsedat de controlul tuturor aspectelor vieții naționale, dar și absența separației puterilor, monopolul asupra mass media, cenzura strictă și o deșănțată propagandă închinată „avantajelor” actualului sistem. Este prezentă, de asemenea, o atitudine selectivă față de istorie, iar reperele pro-democratice sunt înlăturate din narațiunile oficiale. Există, desigur, și vânători de vrăjitoare, interne sau externe, servicii de securitate represive care nu se dezic de la intimidări de masă și teroare, precum și negarea existenței oricărei opoziții legitime.

Cântece împotriva bastoanelor: Ce cântă protestatarii în Belarus
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:03:01 0:00

Belarusului îi lipsește ceea ce se cheamă o ideologie coerentă, dar are un program de guvernare menit să inducă în populație ceva ce seamănă cu o dogmă de stat, contribuind la controlul total al lui Lukașenka asupra societății. A fost introdusă categoria „lucrătorului politic”, iar angajații statului trebuie să suporte cu toții un curs despre fundamentele ideologice ale statului bielorus. Aceste „învățături” nu sunt nimic altceva decât compilații de fraze, simboluri și sloganuri din epoca sovietică, de cele mai multe ori ignorante și iraționale. Pentru regimul lui Alexandr Lukașenka este irelevant faptul că nu există un sistem de valori care ar putea fi numit ideologie.

Singurul element specific regimurilor totalitare care lipsește este partidul unic de masă. Lukașenka, cel care s-a declarat succesorul fostei conduceri sovietice, pare să fi descoperit că nici nu-i trebuie unul. El este perfect mulțumit să aplice metodele vechiului Partid Comunist, fără a crea însă o structură similară. Dintr-un anumit punct de vedere, acest model este și mai eficient pentru că nu necesită nicio procedură formală de luare a deciziilor. Așa se face că o singură persoană, alături de grupul ei de sicofanți, exercită întreaga putere asupra țării și decide totul.

Ceea ce pare să-i fi scăpat însă din vedere lui Alexandr Lukașenka în tot acest timp este fenomenul de „contagiune”: accederea Poloniei, Letoniei și Lituaniei în Uniunea Europeană a fost prima care a generat o transformare în atitudinea bielorușilor față de Europa. O schimbare remarcabilă dacă ne gândim la absența informației obiective din Belarus și la abundența informației negative despre problemele pe care, pasămite, le-ar fi avut noii membri după aderare. Acest crescând sentiment pro-european a măcinat în timp și susținerea pentru Lukașenka—despre care se știe că nu are pe agendă nicio „cale europeană”, ba chiar este ostil valorilor occidentale—și s-a rostogolit până în zilele noastre, ajungând să ia forma unei adevărate mișcări pro-democratice bieloruse, care se exprimă în stradă prin masive și dezinhibate proteste...

Marius Stan blog image
Marius Stan blog image

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, aproximativ două milioane de evrei au fost uciși în trei lagăre de exterminare concepute ca parte din Operațiunea Reinhard: Belzec, Sobibor și Treblinka. Aceste adevărate „fabrici ale morții” ocupă un loc proeminent și, într-adevăr, sinistru în istoria Holocaustului. Deși inițial concepute pentru asasinarea în masă a evreilor polonezi, viteza și „eficiența” Reinhard au făcut ca și alte grupuri de evrei din Europa să aibă aceeași soartă.

Atunci când Germania a atacat Uniunea Sovietică și a început execuțiile în masă împotriva populației evreiești din teritoriile ocupate, ofițerii naziști de rang înalt au decis să-i extermine și pe evreii polonezi. Până în toamna anului 1941, nu mai încăpea nicio îndoială că aceștia vor fi omorâți, iar singurele dubii care mai planau vizau metodele și data exactă. În vara anului 1941, după ce asistase la o execuție în masă, Heinrich Himmler a emis un ordin care explora metode alternative de ucidere. Liderul SS și șef al poliției districtului Lublin, Odilo Globočnik (1904–1945) a excelat la acest capitol. Pe la jumătatea lunii octombrie a aceluiași an, Globočnik a convenit cu Himmler construcția unui lagăr de exterminare și, câteva zile mai târziu, Cancelaria Führer-ului a transferat primii oameni pentru așa-zisa Operațiune T4: în fapt, uciderea prin gazare (eutanasierea) a zeci de mii de pacienți din instituțiile medicale ale districtului Lublin. Până la sfârșitul războiului, peste 230.000 de persoane cu dizabilități fizice și mintale au pierit în acest malaxor al exterminării seriale.

Hitler anunțase oprirea programului de eutanasieri în august 1941, însă mare parte din cei care au pus în practică funestele masacre au fost transferați pentru înființarea lagărelor de exterminare ale Operațiunii Reinhard. În același timp, bestia numită Globočnik s-a ocupat de lagărul de la Trawniki, unde prizonieri de război, în special cei sovietici, au fost instruiți ca gardieni, creându-se astfel un bazin de recrutare din care vor fi selectați „dulăii” lagărelor de concentrare.

Belzec a fost inaugurat primul, în primăvara anului 1942. În doar câteva săptămâni, cu un personal redus și folosind gaze de evacuare, au fost uciși 70.000 de evrei. În pofida unor reculuri, Belzec a fost considerat de către naziști un succes. O parte din conducerea lagărului a fost apoi transferată la Sobibor și Treblinka pentru a ajuta la crearea celorlalte lagăre de exterminare. Până în iunie 1942, toate cele trei stabilimente erau operaționale.

La sfârșitul anului 1943, misiunea fusese îndeplinită și, după o incinerare totală a cadavrelor, lagărele au fost distruse. Doar Auschwitz-Birkenau a mai rămas în picioare spre a satisface necesitățile mașinăriei hitleriste a morții. Abia în anii 1960 au fost trași la răspundere și cei care se ocupaseră de acțiune. Caracterul secret a fost principala trăsătură a operațiunii. Ordinele privind Reinhard fuseseră date de Himmler direct lui Globočnik în 1941, după cum ordine verbale similare fuseseră trasate și acelor grupări paramilitare (Einsatzgruppen) expediate în Uniunea Sovietică pentru a omorî evrei capturați în spatele liniei frontului.

Motivele pentru aceste omoruri au fost profund ideologice. Ideea fanatică a lui Himmler de a remodela Europa de-a lungul unor aliniamente rasiale necesita eliminarea tuturor evreilor. Se spera ca în acest proces să fie obținute și anumite beneficii materiale și proprietăți. Există astăzi numeroase mărturii ale cruzimii, torturilor și tragicei ironii a experienței de lagăr. Detaliile macabre ale unor asemenea episoade au fost făcute cunoscute, inclusiv printr-o serie de documentare care descriu dezumanizarea în rândurile victimelor și agresorilor deopotrivă.

Fuga era și ea cvasi-imposibilă și depindea nu doar de conștiința iminentei morți, ci și de abilitatea de a găsi un sălaș la populația locală. Neimplicarea și, uneori, ostilitatea fățișă a populației poloneze, ba chiar a underground-ului polonez, a însemnat că șansele de a afla un astfel de refugiu erau minuscule. Chiar și așa, un număr de evadați de la Treblinka au reușit să-și găsească drumul către casă doar pentru a fi arestați mai târziu în ghetouri. La Sobibor, securitatea era mai riguroasă și doar o mână de oameni au supraviețuit.

Revoltele de la Treblinka din august 1943 și de la Sobibor, două luni mai târziu, vorbesc despre un anumit optimism al disperării dublat de eșec total. Au existat doar câteva sute de prizonieri care au reușit să scape vastei rețele de forțe germane mobilizate să-i recaptureze; valoarea simbolică a acestor momente de răzvrătire constă într-un fel de tribut adus celor care n-au supraviețuit. În 1946, noul guvern polonez a decis să transforme lagărele în locuri naționale ale memorie. Pentru generațiile viitoare, ele au rămas un simbol al brutalității și dezumanizării ca esență a Germaniei naziste, dar, și mai important, un avertisment pentru toate popoarele cu privire la pericolele mortale ale rasismului și urii...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG