Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Marius Stan blog image

Balerina Maia Plisețkaia s-a născut la Moscova pe 20 noiembrie 1925. Tatăl, Mihail Plisețki, și mama, Rakhil Messerer, erau deja nume faimoase în capitala rusă. Ra, așa cum mai era cunoscută în familie mușa ei, fusese o vedetă a filmelor mute în anii 1920 și făcea parte din renumitul „clan” Messerer. Ambele familii, Messerer și Plisețki, erau de origine evreiască, ceea ce înseamnă că au fost expuse valurilor de antisemitism care au măturat Rusia încă din vremea țarilor (chiar dacă parțial protejate de propria lor faimă). Tatăl Maiei era inginer, însă fratele acestuia, Vladimir, fusese balerin într-o populară trupă moscovită.

Maia a fost cel mai mare copil al familiei, una care, în timp, a ajuns să cuprindă doi frați, Alexander și Azari, la rându-le faimoși balerini și coregrafi. Pentru o vreme, au trăit cu toții, împreună cu ceilalți Messereri, într-un apartament imens care aparținuse bunicului Mihail Messerer, dentist și mare amator de balet și teatru. Apartamentul despre care vorbim aici era frecventat, cum altfel, de unii din cei mai faimoși actori și artiști ai epocii.

Maia Plisețkaia a detestat de mică să-și vadă mama jucând în filme, preferând în schimb s-o admire pe mătușa ei, Sulamith, celebră balerină a teatrului Bolșoi (mai ales în epoca în care aceasta performa în matineuri pentru copii). Asaf Messerer, și el balerin la Bolșoi, a reprezentat o altă influență și a fost printre primele persoane care au realizat talentul uriaș al fetiței.

Celebra profesoară de balet Elizaveta Gerdt, călită în școlile imperiale și sovietice de dans clasic, a luat-o sub aripa ei pe Maia și tot ea a fost cea care a creat rolul prințului din Frumoasa adormită sau pe cel al lui Siegfried din versiunea revăzută a Lacului lebedelor. Personalitate strictă, perfecționistă, în buna tradiție a baletului clasic rus, Elizaveta a recunoscut imediat talentul excepțional și sagacitatea Maiei. Pe de altă parte, Plisețkaia a fost și un copil năzdrăvan, fiind nu de puține ori mustrată și o dată chiar exmatriculată. În mod cu totul curios, Maia era mereu dispusă să ia asupra ei năzbâtiile prietenilor și nu încerca niciodată să-și găsească scuze.

Unul din primele dansuri performate de Maia în anii școlii a fost un vals din primul act al Frumoasei adormite. În 1935, în timpul unui concert special organizat la faimosul Teatru de Artă din Moscova, Olga Knipper, văduva lui Anton Cehov, a fost pur și simplu fascinată de micuța balerină. Spunându-i-se că Maia era nepoata lui Azari Azarin, a răspuns: „Nu mă miră!”.

Viața părea senină pentru tânăra Maia Plisețkaia în a doua parte a anilor ’30. Adora să danseze și își iubea tatăl, proclamat erou național de către ziarele sovietice pentru prestația sa de consul general și director al minelor pe insula norvegiană Spitsbergen (1932–1936). Apoi, totul s-a schimbat: Mihail Plisețki a căzut victimă terorii staliniste, a fost arestat pe 30 aprilie 1937 ca „dușman al poporului”, interogat și torturat luni de zile, executat ulterior pentru „spionaj”, în ianuarie 1938. Tot în acea perioadă, soțiile unor astfel de dușmani ai poporului erau trimise în lagăre de muncă în Siberia. Ra Messerer, mama Maiei Plisețkaia, se aștepta, desigur, la ce-i mai rău, și cu toate acestea a fost surprinsă atunci când agenții NKVD au dat buzna peste ea și copii. A mai apucat să le spună Maiei și fratelui ei, Alexander, să fugă la Teatrul Bolșoi, unde urmau să-i preia Sulamith și Asaf, care tocmai performau pe scenă în Frumoasa adormită.

Această tragedie nu este menționată deloc în numeroasele biografii sovietice ale Maiei Plisețkaia, în care este dată drept exemplu pentru realizările sale în cultura sovietică. Soarta tatălui ei a continuat s-o bântuie și s-o întristeze deopotrivă, însă n-a putut nicicând, în interviuri ori în alte locuri, să discute subiectul. Ar fi fost considerată, desigur, o atitudine anti-sovietică. A avut cariera fabuloasă pe care i-o știm cu toții, însă n-a înțeles niciodată abrupta și dramatica cotitură de destin.

Mai târziu, în epoca glasnost și a perestroikăi, a putut, în sfârșit, să se defuleze. A mărturisit că deși încercase să citească și ea cărțile lui Soljenițîn, durerea a fost prea mare și și-a imaginat mereu tatăl sub tortură. Nu trebuie să fim experți în analize freudiene ale copilăriei Maiei Plisețkaia pentru a înțelege cum anume a evoluat într-o actriță și balerină tragică. Într-adevăr, în cele mai aclamate roluri ale sale, Maia Plisețkaia a interpretat personaje tragice a căror viață pasionată le-a împins spre o moarte violentă: Carmen, Julieta, sau Anna Karenina.

Odată cu glasnost-ul gorbaciovist, Maia a avut în sfârșit libertatea de a performa în Occident, a condus baletul național din Madrid, a fost invitată la Roma, a ajuns până în Statele Unite, acolo unde a apărut alături de Mihail Barîșnikov și Rudolf Nureiev, devenind cu adevărat starul internațional despre care vorbim astăzi. Tot ea și-a trăit apusul la München. În ultimă instanță, acest fabulos destin al secolului XX a reflectat din plin interacțiunea dintre artă și politică. Povestea balerinei Maia Plisețkaia stă și ea mărturie, alături de atâtea alte milioane de vieți fracturate, pentru toate acele forțe politice și sociale care s-au năpustit precum stihiile asupra societății sovietice...

Miron Grindea (n. 31 ianuarie 1909–d. 18 noiembrie 1995) a fost un jurnalist literar român de origine evreiască, născut la începutul veacului trecut la Târgu Ocna. Împreună cu părinții săi, avea să se mute în 1918 la București, orașul „magic” în care va deveni critic literar, se va apropia de Mircea Eliade și-și va lega destinul de acela al femeii vieții sale, Carola Rabinovici. Tot la București va începe și o lungă carieră ca redactor al periodicului de cultură iudaică Adam, înființat și condus între 1929–1940 de Isac Ludo.

În 1939, o mare coincidență avea să schimbe destinul cuplului Miron și Carola Grindea: cei doi se aflau în vizită la Londra, atunci când Hitler a invadat Polonia. Au decis să rămână împreună în Marea Britanie, lucrând inițial pentru BBC și ministerul britanic al informațiilor. Tot în ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial, Miron Grindea l-a întâlnit pe scriitorul H. G. Wells, președintele Clubului PEN, s-a împrietenit cu el și și-a pus revista (noua ADAM, continuatoarea periodicului bucureștean) la dispoziția scriitorilor refugiați din calea nazismului. Împreună cu Carola, a ajutat la organizarea congresului Societății Internaționale a Scriitorilor din 1941, demonstrând că viața merge înainte și că rezistența—în acest caz, prin cultură—este posibilă chiar și sub violenta ploaie de foc a bombardierelor hitleriste.

Revista bucureșteană pe care Grindea o preluase de la I. Ludo a căpătat la Londra un nou nume, ADAM International Review, și a continuat să fie publicată bilingv. Ca longevitate, ADAM (acronim pentru „Arte, Dramă, Arhitectură, Muzică”) avea să depășească Encounter-ul lui Stephen Spender sau revista Criterion a lui T. S. Eliot. Având o așa mare calitate, beneficiind de o scriitură rafinată și un stil care aducea aminte de timpurile fraților Edmond și Jules de Goncourt, periodicul condus de Grindea avea să atragă, preț de jumătate de secol, unele din cele mai mari nume ale literaturii universale. Stefan Zweig (în primul număr pe stil nou), Thomas Mann, T. S. Eliot, Jorge Luis Borges, Somerset Maugham, Samuel Beckett, André Gide, Jean-Paul Sartre, Romain Rolland, Tristan Tzara, Jean Cocteau, Ezra Pound, W. H. Auden și atât de mulți alții vor colabora sau vor fi publicați în numerele ADAM până în anul 1988. Uneori, desenele lui Pablo Picasso ori Cocteau vor acompania paginile acestui extraordinar produs cultural născut din imaginația și pasiunea lui Miron Grindea, a soției și, mai târziu, a nepoatei lor, Rachel Lasserson.

Asemeni multor evrei aflați în exil, Miron Grindea a fost intens preocupat de tematica antisemitismului. Sub bagheta sa, revista internațională ADAM, pe care a păstorit-o vreme de 52 de ani din capitala britanică, a ținut vie tradiția iudaică a exilului prin numeroase tributuri literare aduse prietenilor și altor personalități remarcabile. Aici, în paginile acestei prestigioase publicații, au fost aniversate și unele din cele mai importante date și evenimente. Se pare că, înainte să moară, Miron Grindea pregătea numărul 500 al revistei, dedicat afacerii Dreyfus. Fusese, cu siguranță, un subiect care pentru Grindea a avut o importanță colosală (și nu doar pentru că scandalul împărțise societatea franceză și arătase, fără perdea, instituționalizarea antisemitismului). Dreyfusismul, această adevărată „bornă politică” din Căutarea lui Marcel Proust, și-a păstrat permanent relevanța, mai ales cu privire la tăcerea postbelică din jurul colaboraționismului francez.

Nu mai este atunci surprinzător că, de-a lungul anilor, subiectul predilect al revistei ADAM a rămas capodopera lui Marcel Proust. Au existat cel puțin opt numere dedicate în totalitate Căutării timpului pierdut. De altfel, originea iudaică a lui Marcel Proust (pe linie maternă) a alimentat constant fascinația personală a lui Miron Grindea pentru opera unuia din cei mai influenți scriitori ai secolului XX. Deși ADAM se transformase, mai ales după mutarea lui Grindea la Londra, dintr-o revistă iudaică românească într-un trimestrial literar anglo-francez, publicația a rămas inconfundabil evreiască, atât ca stil, cât și ca perspectivă. Grindea a fost întreaga sa viață și un francofil învederat, care, pe parcursul războiului, în pofida restricțiilor, a insistat ca revista să apară și în limba franceză drept omagiu pentru o țară „umilită de regimul nazist”.

Muzica a fost cealaltă mare pasiune a lui Miron Grindea. Nu doar că s-a căsătorit cu faimoasa pianistă Carola Rabinovici, dar a avut o ureche fină și cunoștințe temeinice acumulate în ani și ani de expunere la sunetele unora din cei mai mari instrumentiști. Obișnuia să călătorească zile întregi prin Europa, singur sau cu soția, doar pentru a asista la reprezentațiile unora precum Pablo Casals. Numeroase pagini ale revistei ADAM au fost dedicate, cum era și firesc, studiilor academice despre muzică și muzicieni. Numere întregi au fost închinate lui Mozart, Enescu, Chopin, Debussy, Berlioz, ș.a.m.d. Unul dintre ele, subintitulat „De dragul muzicii”, prezintă profiluri detaliate ale lui Igor Stravinski și Arnold Schönberg (trecut el însuși la creștinism în 1898, reconvertit la iudaism în 1935, la Paris, în prezența lui Marc Chagall). Evident, importanța muzicii pentru varii scriitori a fost unul din subiectele preferate ale lui Grindea. Există în arhiva revistei ADAM numeroase articole intitulate sugestiv „Baudelaire și Berlioz” sau „Gide și muzica”.

Una din cele mai prestigioase universități britanice, King’s College, găzduiește astăzi, în Biblioteca Maughan, arhiva revistei ADAM și acordă anual un premiu literar în onoarea unei publicații care a fost cu adevărat spectaculoasă. Entuziast, mustind de proiecte, idei și inițiative, Miron Grindea a condus practic singur această luminoasă revistă, ajutat doar de soția sa și fără vreun fond substanțial, privilegiind, dincolo de orice altceva, viața spiritului. Prestigiul pe care l-a acumulat de-a lungul unei spectaculoase cariere de „curator literar” a fost întrecut doar de modestia proverbială a celui decedat în urmă cu 25 de ani. Un exemplu de dedicare, profesionalism și rafinament la care cred că merită să reflectăm, mai ales în aceste timpuri de schilodiri estetice și lipsă de repere...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG