Marius Stan

Peisajul politic american nu a ajuns să arate într-atât de halucinant peste noapte. Fost consilier al lui Ronald Reagan și coordonator al campaniei prezidențiale a lui George H. W. Bush din 1988, republicanul Lee Atwater (1951–1991) a fost cel care a desăvârșit tactica de tip „pitbull” în politica de peste ocean. N-a fost deloc întâmplător faptul că văduva lui Atwater, Sally, declara într-un interviu din 2016 că Donald Trump îi aduce aminte de Lee. Știm, de altfel, și despre Mike Pence că este un admirator înfocat al „strategiei Lee Atwater”.

Așa cum ne amintea David Remnick anul acesta într-un articol publicat in The New Yorker, a fost nevoie de o boală fatală (tumoare cerebrală) pentru ca Lee Atwater să-și ceară scuze pentru mizeriile pe care i le făcuse fostului guvernator democrat de Massachusetts, Michael Dukakis (87 de ani), și chiar să-și publice târziile „regrete” în revista Life.

După alegerile prezidențiale din 2000, care i-au opus pe George W. Bush și Al Gore, sistemul cu două partide dominante s-a fracturat în două tabere militante, iar președinția Statelor Unite și Curtea Supremă și-au pierdut din credibilitatea pe care o avuseseră înainte. În urmă cu 20 de ani, Bush obținea funcția supremă în stat după o decizie târzie și controversată a Curții Supreme, deși Al Gore câștigase votul popular.

Știm, desigur, că democrațiile sunt sisteme fragile, vulnerabile în fața pierderii civilității, regulilor, toleranței, după cum mai știm că politica în istoria americană n-a fost decât arar recunoscută pentru înalta ei moralitate. Despre actualul climat politic înverșunat, esențializat prin scrutinului pentru Casa Albă din 2020, nu s-a mai auzit însă de prin prima parte a secolului XIX. Degradarea începută prin Atwater pare să fi zdruncinat azi întreg eșafodajul politicii americane. Toate acestea nu puteau veni într-un moment mai prost, când deja există peste 230.000 victime americane ale noului coronavirus și când ar trebui să asistăm la pași concreți privind reducerea emisiei de gaze în atmosferă, protecția ecosistemelor sau conservarea diversității biologice. În loc să participe la împingerea lumii către un viitor mai decent, Statele Unite tocmai s-au retras oficial din Acordul pentru climă de la Paris, iar revenirea în „club” depinde strict de câștigarea alegerilor de către Joe Biden (conform propriilor promisiuni).

Americanii, și prin ei lumea, irosesc luni și ani extrem de prețioși prin această negare privind viitorul planetei și responsabilitatea fiecăruia. Schimbarea din politica americană, dacă se va produce, va avea un impact esențial asupra vieții întregii planete. Însă indiferent care mai este speranța pe care ar putea s-o aibă progresiștii americani astăzi, ea depinde de înțelegerea normelor politice prevalente peste ocean. Nu pentru a le emula (God forbid, cum se spune), ci pentru a le schimba. Aceste „reguli”, duse la rang de artă macabră și spectacol grotesc de către Donald Trump, sunt, grosso modo, parte din trista moștenire a lui Lee Atwater.

Prăbușirea comunismului și absența unor dușmani detestabili evidenți a pus aripa dreaptă a politicii americane în fața unei nevoi: aceea de a descoperi o nouă amenințare. După cum ne-au relevat ultimele două decenii (cel puțin), acești războinici ai dreptei americane și-au fixat ca ținte ale propriei uri minoritățile liberale, LGBTQ, femeile, activiștii de mediu. Dreapta americană a avut întotdeauna nevoie de dușmani, chiar și atunci când a trebuit să-i inventeze. Moștenirea națională a acestei familii politice include McCarthy-ismul, afacerea Watergate, scandalul Iran-Contra, întreruperea activității guvernului, lovituri electorale de tot felul. Moștenirea locală a politicii de dreapta este un fel de „uită-te în altă parte” care tolerează crimele din ură, proliferarea armelor mortale, apariția milițiilor și o întreagă menajerie a extremismului politic.

Aceasta a fost logica puterii și confortului, înarmată cu filosofia „după noi, potopul”. Asemeni Marelui Inchizitor al lui Dostoievski, toți cei izvorâți din pălăria lui Atwater, și alții ca ei înaintea lor, s-au imaginat pe ei înșiși ca fiind extraordinar de practici și au privit publicul ca pe o turmă. În pofida aparențelor de astăzi, puterea și influența lor sunt la fel de vulnerabile precum cele ale managerilor Uniunii Sovietice în anii 1980. Ceea ce doresc Donald Trump și toți ceilalți din specia Lee Atwater este să cumpere oricât de mult timp le permite realpolitik-ul, pentru a acumula cât se mai poate acumula în anii care au mai rămas până când totul se va duce de râpă. Unii dintre ei știu cu siguranță că marile numere se mișcă inexorabil în defavoarea lor și, într-un viitor nu prea îndepărtat, îi vor îngropa. Problema este că ne vor îngropa și pe noi odată cu ei. Să o spunem direct: O asemenea politică este complet inadecvată pentru provocările secolului XXI!

Evident, niciunul din aceste fenomene nu-i exonerează pe democrați sau pe moderații din oricare tabără. Și ei sunt, sau au fost complici în vasta operă de corupere a democrației americane. Cu puține excepții, toți aceștia au părut niște neștiutori, lipsiți de curaj, inutili și neinspirați susținători ai cauzei săracilor, muncitorilor, generațiilor viitoare, ecosistemelor, speciilor pe cale de dispariție. A venit probabil timpul, la nivel local (al lor) și planetar (al nostru), să reexaminăm democrația americană și perspectivele ei.

La un nivel și mai profund, sarcina Statelor Unite ar fi aceea de a lucra la obținerea unei recalibrări morale și ecologice a ființelor umane în biosferă. Evident, americanii zilelor noastre nu și-au ales această „misiune” mai mult decât și-a ales generația celui de-Al Doilea Război Mondial să lupte împotriva nazismului sau cea a anilor 1860 să lupte împotriva sclaviei. O provocare rămâne o provocare. Din păcate (sau din fericire?), una care necesită o tranziție rapidă în cam toate aspectele vieții lor, materiale și politice deopotrivă. On va voir...

Brutalitatea epurărilor comuniste își găsește cea mai bună ilustrare în istoria Cominformului (1947–1956), organizația comunistă internațională care a înlocuit după Al Doilea Război Mondial Cominternul (1919–1943). Din Cominform au făcut parte la început partidele comuniste din Uniunea Sovietică, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia (până în iunie 1948), Ungaria, România, Bulgaria, Franța și Italia. Cartierul general a fost stabilit la Belgrad, iar primul număr al revistei de casă—Pentru pace trainică, pentru democrație populară—elimina orie dubiu că Moscova privea Cominformul ca pe cea mai importantă armă politică în Războiul Rece contra Occidentului.

Cu toate acestea, anii postbelici le-au găsit lichidate, pe motiv de trădare și spionaj, pe unele din cele mai importante figuri ale acestei organizații. La prima reuniune a Cominformului, care a avut loc în septembrie 1947 în Polonia, partidele comuniste ale statelor-satelit au fost reprezentate de doisprezece delegați. Curând după aceea, șase dintre ei aveau să fie „demascați” ca agenți ai dușmanului. La a doua reuniune a Cominformului, organizată la București în iunie 1948, partidele din țările socialiste au fost reprezentate de paisprezece delegați. Șapte dintre ei aveau să cadă victime acelorași epurări. A treia reuniune a avut loc în noiembrie 1949 în Ungaria. Era o întâlnire convocată în special pentru a denunța Partidul Comunist Iugoslav drept „bandă de asasini și spioni”. Chiar și așa, șase din cei cincisprezece delegați prezenți la Budapesta au fost ulterior lichidați ca agenți secreți titoiști.

Recordul de „trădări” a fost cu siguranță stabilit de către Partidul Comunist Cehoslovac. Cei doi delegați de la prima întâlnire Cominform au fost considerați trădători; la a doua, trei din cei patru delegați cehoslovaci; iar la a treia, toți cei patru comuniști cehoslovaci participanți.

Lichidările din Europa de Est arată o altă ciudată, dar tipică trăsătură a epurărilor comuniste: pregătirea exhaustivă și orchestrarea atentă pe o perioadă lungă de timp. Epurările au cuprins statele-satelit unul după altul și în etape succesive. Călăul a lovit într-o zi în Budapesta, a doua zi la Praga, apoi la Varșovia sau Sofia, cu o regularitate implacabilă, relevând în același timp existența unei autorități centrale de purificare.

În februarie 1948, Moscova și-a început ofensiva împotriva Ligii Comuniștilor din Iugoslavia, care s-a soldat cu expulzarea Iugoslaviei din Cominform. Acțiunea împotriva comuniștilor români a fost decisă în același timp. Lucrețiu Pătrășcanu (n. 4 noiembrie 1900–d. 17 aprilie 1954), care fusese lider marcant al partidului și ministru al Justiției după sfârșitul războiului, a fost arestat în februarie 1948 și a „dispărut” curând după aceea. În iunie 1948, Comitetul Central bulgar a fost convocat pentru a auzi „critica și sfatul frățesc” al Comitetului Central al PCUS. În septembrie, lovitura de grație a fost aplicată secretarului-general al Partidului Comunist Polonez, Władysław Gomułka. După o sesiune furtunoasă a Comitetului Central al partidului polonez, Gomułka a fost îndepărtat. În ianuarie 1949, la o întâlnire a Politburo-ului din Sofia, Traicio Kostov era atacat pentru așa-zise activități anti-sovietice. Până la sfârșitul lui martie, prim-ministrul Gheorghi Dimitrov ajungea și el în pripă la Moscova, pe motive de „sănătate precară”. Kostov a fost dat afară din Politburo și destituit în aprilie din funcția de adjunct al primului-ministru.

A venit apoi rândul Ungariei: László Rajk (1909–1949) și apropiații săi au fost arestați în mai 1949. În același timp, la Tirana, începea procesul împotriva lui Koçi Xoxe (1911–1949), ministrul afacerilor interne al Albaniei. În iunie, Xoxe fusese deja executat, iar pe 2 iulie, Dimitrov murea în mod misterios la Moscova. În toamna lui 1949, epurările s-au intensificat în Bulgaria, Ungaria și Polonia. Primele arestări ale unor proeminenți lideri comuniști au început în Cehoslovacia. Kostov a fost arestat la Sofia în august, Rajk a fost judecat în septembrie și împușcat în octombrie. Câțiva alți proeminenți membri ai cabinetului bulgar au fost arestați și ei cam în aceeași perioadă. Vilém Nový (1904–1987), directorul cotidianului oficial comunist Rude Pravo, a fost închis în octombrie. În noiembrie, Gomułka era exclus din partidul polonez. În decembrie, Traicio Rostov era judecat, condamnat la moarte și spânzurat la Sofia.

De-a lungul anilor ’50, arestările și epurările au continuat neabătute. Printre cele mai importante victime s-au numărat Schuchuri Kelezi, membru al Biroului Politic și ministru al industriei din Albania, procurorul general al Bulgariei, Petrov, șeful polonez al Secției Cadre, Cliszko, sau Vladimír Clementis, ministrul de Externe cehoslovac obligat să demisioneze în 1950 ca „deviaționist”, spânzurat ulterior în urma procesului Slánský (1952).

În același timp, au fost epurați și alți lideri comuniști maghiari. Printre aceștia s-au numărat și Árpád Szakasits (1888–1965), fostul social-democrat esperantist care trecuse la comunism și fusese președinte al statului în prima perioadă postbelică (1948–1950), Sándor Zöld (1913/Oradea–1951), ministru de Interne până în 1951, și Ferenc Donáth (1913–1986), arestat în 1951 și închis în urma unui proces în care au mai fost condamnați János Kádár, Gyula Kállai și Sándor Haraszti.

De-a lungul anului 1952, epurările s-au extins și la nivelul Partidului Comunist Român. În martie, Vasile Luca, vice prim-ministru, membru al Politburo-ului și ministru de Finanțe era îndepărtat din funcții. Teohari Georgescu, un alt vice-premier, membru al Politburo-ului și ministru de Interne avea să aibă parte de aceeași soartă câteva săptămâni mai târziu. Ana Pauker, membră a Biroului Politic și ministră a Externelor continua această serie în luna mai.

Morala este că procesul (spectacol) comunist a reprezentat o trăsătură tipică a epurării bolșevice. Însă foarte puțini comuniști au avut parte de un proces public. Cei mai mulți au fost lichidați „administrativ”, ca să folosim o expresie din epocă. Sentințele acestora au fost pronunțate de comitete de partid secrete sau de către curți speciale de penitenciar. Astfel de sentințe nu au fost publicate în presă și nici nu au fost comunicate familiilor victimelor. Din multele milioane de persoane închise în urma epurărilor sovietice, doar câteva sute au fost, de fapt, „judecate” în curți publice. Faimoasele procese-spectacol moscovite din anii 1930 au afectat per total cincizeci și patru de persoane.

Ceea ce a impresionat cel mai mult la tehnica lichidării comuniste a fost cruzimea cu care au fost tratate victimele epurării. De îndată ce un comunist cădea în dizgrație, el era considerat cel mai odios criminal de pe pământ. Nu i se dădea practic nicio oportunitate de a se apăra și nu i se arătau defel respect ori îndurare. Mașinăria partidului era cu adevărat un monstru autofag.